Cultură

Personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea

Ion Ghica, născut la 12 august 1816, București, a fost om politic, matematician, diplomat, membru titular și președinte al Academiei Române. Eminent matematician şi diplomat, Ion Ghica a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viața politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generației pașoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte ai mișcării revoluționare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura monstruoasei coaliții în activitatea pentru detronarea sa.

Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Național Liberal. Ghica a ocupat funcții importante în stat, numărând trei mandate în funcția de prim-ministru al României și numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri președinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de știință și cultură din țară noastră.

Ion Ghica își are originile în familia Ghica, părinții săi fiind logofătul Dimitrie Ghica și Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Țările Române, din rândul căreia au făcut parte mulți domnitori, academicieni și oameni politici marcanți. Ghica primește o educație europeană, obținându-și bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Școala de arte și manufacturi (1836-1837), Facultatea de Ştiinţe a Universității din Paris, unde obține diploma în științe matematice (1838). Mai studiază la Școala de mine, la Collège de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.

Când revine în țară în 1842, Ion Ghica își începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iași. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie și primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenți ai generației pașoptiste, iar împreună cu prietenii de generație înființează societatea secretă Frăția. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicațiile Propășirea, Foaie științifică și literară și au întemeiat Asociația Literară a României. Totodată, a fost președinte al Societății Studenților Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătorește cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanții activi ai revoluției de la 1848 din Țara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluționar și agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.

După înăbușirea mișcării revoluționare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numește guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinț) de Samos. Din această calitate, reușește să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în țară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-și susțină cauza pentru redobândirea drepturilor politice.

După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește în diverse funcții de stat, conștient de calitățile excepționale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit președintele Consiliului de miniștri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă și Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcția de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucțiunii Publice (1862) și al Comisiei pentru înființarea de bănci (1863). Ion Ghica este unul dintre artizanii formării monstruoasei coaliții.

După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenența domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze țara până la aducerea unui prinț străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol I depune jurământul de credință, cabinetul provizoriu își depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăși la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867. Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieții politice românești, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obține un nou mandat de prim-ministru, poziție din care susține mișcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I și instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susținerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.

Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat și în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcție, a adoptat Legea Poliției Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 și 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenția principiul responsabilității colective a satului, noua lege prevedea și crearea de păzitori de noapte și zi, înarmați. În lege se preciza că poliția câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicția specială a judecătorilor de plăşi și toți cetățenii din mediul rural, între 18 și 70 de ani, împărțiți pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea și recoltele și să asigure ordinea în comune și sate.

În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administrație al Creditului Funciar Rural (1872-1875), primul director al Teatrului Național (1877) și membru fondator al Societății pentru Învățătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române, Ghica este ales membru titular al Societății Academice Române pe 13 august 1874, fiind în numeroase rânduri președinte al Academiei Române (1876-1882, 1884-1887, 1890- 1893,1894-1895). Ghica desfășoară și o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea științifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realitățile românești. Spre sfârșitul vieții se retrage la moșia sa din Ghergani, județul Dâmbovița unde încetează din viață pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.

 Emilia Stăiculescu, Liceul Teoretic „Callatis” Mangalia, Constanţa
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Contribuția voievodului Constantin Brâncoveanu
la dezvoltarea culturii naționale

Țările Române au avut o istorie încărcată de sacrificii pentru păstrarea identității de neam, de patrie și de credință. Voievozii români au purtat stindardul în lupta pentru apărarea valorilor românești, au fost buni creștini, iar această calitate s-a materializat prin ctitoriile pe care le-au făcut, prin politica de apărare a neamului și a zonei geo-politice de atunci, dar și prin numeroasele danii făcute mănăstirilor din Sfântul Munte Athos.

Constantin Brâncoveanu a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

Constantin Brâncoveanu și-a început domnia în împrejurări dificile pentru Țara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci și austrieci. Printr-o diplomație deosebită a știut să păstreze legături de prietenie cu toți, astfel încât țara să fie scutită de jafuri și pustiiri.

Cei 26 de ani de domnie însumează o epocă de maximă strălucire culturală și artistică. S- au ridicat biserici și mănăstiri, s-au deschis școli, s-au tipărit cărți în diferite limbi, au fost sprijiniți și încurajați oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor așezăminte bisericești ortodoxe ajunse sub dominație otomană.

După instalarea lui ca domnitor, cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să continue tipărirea Bibliei de la București, lucrare începută în timpul domnitorului Șerban Cantacuzino. În 1688 a apărut prima Biblie completă, în cea mai frumoasă limbă românească de atunci, pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat și din Ardeal, din Crișana și din Maramureș.

În timpul domniei lui s-au tipărit multe cărți, mai ales religioase: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molitfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul și Apostolul, cărți de slujbă, de învățătură creștină pentru mireni sau de luminare a preoților, ca și cele în apărarea dreptei credințe. Unele dintre ele au fost tipărite cu ajutorul evlaviosului domn atât în română, cât și în alte limbi (greacă, arabă sau iviră). Aceste tipărituri i-au adus recunoștința unanimă și o slavă nepieritoare. Cu dreptate, el a fost socotit în vremea sa drept cel mai mare apărător al întregii creștinătăți.

A ctitorit lăcașe de cult deosebite, creând un nou stil în arhitectură, stilul brâncovenesc. Mănăstirea Hurezi și Mănăstirea Sâmbăta de Sus sunt construite în acest stil. Întreaga Țară Românească s-a umplut de mănăstiri, paraclise, bolnițe și trapeze ctitorite sau restaurate de el. Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București și Mănăstirea Hurezi din județul Vâlcea au rămas cele mai iubite ctitorii ale domnitorului.

A purtat de grijă mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos, de la Mormântul Domnului și de pe Muntele Sinai. Milostivirea darnicului domnitor s-a revărsat și asupra mănăstirilor din țările vecine: Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania și din tot Răsăritul ortodox. În lăcașurile sfinte din aceste locuri, numele său a fost pomenit la slujbele bisericești mai mult decât al oricărui alt domn român.

Marele voievod a înființat Academia din București, o școală superioară în care se preda în limba greacă veche, folosindu-se de clădirile de la Mănăstirea Sfântul Sava.

A susținut ortodoxia ardeleană, scoțându-l din închisoare pe sfântul mitropolit Sava Brancovici, închis pentru că n-a vrut să treacă la calvinism. La sfârșitul vieții a mărturisit și apărat cu tărie credința strămoșească în fața turcilor musulmani, fiind martirizat la 15 august 1714, alături de fiii și sfetnicul său.

Pentru meritele sale deosebite și apărarea dreptei credințe cu prețul vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe marele domnitor ca sfânt, având data de prăznuire la 16 august.

În 2014, cu prilejul împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București.

Prof. Dumitru Iulian Cojocărel
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Istoria fascinanta a marelui sculptor

Constantin Brâncuși s-a născut pe data de 19 februarie 1876 în satul Hobița, județul Gorj. A fost un sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană.

Părinții lui erau țărani săraci, astfel că micul Constantin a trebuit să iasă cu oile la păscut încă de la vârsta de șapte ani. Astfel, își petrecea timpul cioplind bucățile de lemn pe care le găsea ici și colo.

Constantin era mai tot timpul necăjit de tatăl și de frații lui. De aceea, fugea deseori de acasă, dar se întorcea de fiecare dată. Când a împlinit unsprezece ani, a plecat definitiv.

Ajuns la Craiova, a muncit pe oriunde găsea ceva de lucru, pentru a supraviețui. A fost băcan, ghicitor și cârciumar într-un birt. Totodată, a urmat un curs de sculptură în lemn, pentru a- și perfecționa abilitățile pe care le deprinsese în copilărie.

La vârsta de șaptesprezece ani, a făcut o vioară din resturi de lemn – o reușită atât de impresionantă, încât o persoană bogată, remarcându-i talentul, i-a plătit studiile. Și pentru că avea doar patru clase primare, i-a plătit profesori particulari și și-a dat examenele în particular pentru echivalarea a încă trei clase.

La optsprezece ani, s-a înscris la Școala de Arte și Meserii din oraș, clasa de sculptură. A absolvit școala în patru ani în loc de cinci, cu bustul Vitellius, executat din ghips, lucrarea este expusă la Muzeul de Artă din Craiova.

Apoi, a urmat Școala de Arte Frumoase din București și a avut prima comandă a unui monument public, bustul generalului doctor Carol Davila, care este în curtea Spitalului Militar Central din București.

După aceea, Constantin a plecat pe jos cale de peste două mii de kilometri, până la Paris.

Iar acolo s-a concentrat pe sculptură. Lucra manual, în lemn, piatră și metal. În 1907, Brâncuși a lucrat câteva luni în atelierul lui Auguste Rodin. Acesta i-a observat talentul și i-a propus lui Brâncuși să rămână și să lucreze alături de el, plătit. Brâncuși i-a refuzat propunerea, spunându-i: «Maestre, la umbra copacilor falnici nu crește nimic.» La rândul lui, Rodin i-a răspuns: «Brâncuși, ai dreptate. Ești la fel de încăpățânat ca și mine.»

Urmează perioada de afirmare, 1907 – 1910, când a realizat trei mari opere în tinerețe: în 1907, Rugăciunea, comandă pentru cimitirul din Buzău; în 1908, Sărutul, prima variantă, ajungând după 30 de ani de căutări să-l stilizeze în Poarta Sărutului de la Târgu Jiu; în 1909 Cumințenia Pământului.

În anul 1910 a început seria Domnișoara Pogany. Aceasta a fost una dintre iubitele lui Brâncuși, care a studiat pictura la Paris.

În anul 1920 a realizat prima variantă a „Coloanei Infinitului”, din lemn de stejar, înaltă de 7 metri și 17 centimetri. A lucrat-o în 3 zile pentru un prieten din Paris. Lucrarea se găsește în Centrul Pompidou.

În anul 1927, Brâncuși merge în America și prezintă la Galeria Brummer din New York Pasărea Măiastră care are 27 de variante.

În anul 1935, Arethia Tătărescu, președinta Ligii Femeilor Gorjene, îi propune lui Brâncuși să realizeze la Târgu Jiu un monument în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Brâncuși a acceptat propunerea şi în 1937 a realizat Poarta Sărutului, Aleea Scaunelor și Masa Tăcerii și, în 1938, Coloana Infinitului.

Creațiile lui își aveau sursa de inspirație în mituri, basme și în tradițiile culturilor antice. Cele mai cunoscute lucrări ale lui înfățișau capete mari, ovale și păsări zvelte. Constantin sculpta obiectele așa cum le simțea, nu cum arătau ele.

Unii critici susțineau că sculpturile lui erau prea abstracte. El nu era de acord. După părerea lui, conta cu adevărat ideea sau esența obiectului, nu acuratețea aspectului acestuia.

După ce în România a fost instaurat comunismul, Constantin Brâncuși nu s-a mai întors în țară, dar a vrut să-și lase operele Guvernului român, care însă l-a refuzat. La șaptezeci de ani, după acel refuz, autoritățile din România au încercat să strângă suma de 11 milioane de dolari necesară pentru a cumpăra doar una dintre lucrările micului păstor din Hobița.

Constantin Brâncuși a devenit celebru în lumea întreagă. Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual.

În data de 16 martie 1957, Constantin Brâncuși se stinge din viață și este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

Din 1963 până astăzi, au apărut în toate părțile lumii peste 50 de cărți și monografii și mii de articole și studii despre Constantin Brâncuși, determinând în mod decisiv locul lui ca artist genial și chiar ca «unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor».Jean Cassou

Iuliana Rotaru Școala Gimnazială Nr. 12 B.P. Hașdeu Constanța
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Truditorul şi artizanul literaturii române

În volumul «Pământul bătătorit de părintele meu» Puia Florica Rebreanu afirmă: «George Coșbuc și Liviu Rebreanu au demonstrat prin opera lor marele adevăr că pentru a crea ceva durabil trebuie să vii de undeva, să porți cu mândrie pe toate drumurile vieții tale amintirea locurilor şi oamenilor din sânul cărora te-ai desprins».

Prozator, dramaturg şi academician român din perioada interbelică, Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în comuna Târlişiua, jud. Bistriţa-Năsăud şi a decedat la 1 septembrie 1944 la Valea-Mare, lângă Piteşti, jud. Argeş.

A fost primul fiu din cei 14 ai învățătorului Vasile Rebreanu, coleg de şcoală şi prieten cu George Coșbuc, şi al Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinți provin din familii de ţărani liberi (grăniceri) de pe Valea Someşului. În formarea şi educarea sa, o mare influenţă o are mama, care va păstra o viaţă întreagă pentru întâiul ei născut o afecţiune specială, ce îşi va pune amprenta decisiv nu numai pe personalitatea, dar şi pe opera scriitorului. 

Îşi începe studiile la Şcoala elementară din Maieru, învăţător fiindu-i chiar tatăl său. Următoarele clase le urmează la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud, apoi se transferă la Liceul German din Bistriţa, cu predare în limba maghiară. În 1897, în urma numirii tatălui său ca învăţător în Prislop (astăzi comuna Liviu Rebreanu, jud. Bistriţa-Năsăud), se mută acolo împreună cu familia.

Între 1900-1903 urmează cursurile Şcolii de honvezi din Sopron, Ungaria. În această perioadă îi apare prima schiţă, publicată într-o revistă din Budapesta şi semnată cu pseudonim. Intră apoi la Academia Militară din Budapesta, finalizând-o cu grad de locotenent, fiind repartizat la Regimentul 2 Honvezi regali din Gyula. Începe să scrie, mai întâi în limba maghiară, limba română neştiind-o prea bine: «Am reînvăţat limba românească, aşa cum înveţi orice altă limbă, vorbind şi scriind în caiete cu teme şi extrase». Demisionând din armată, revine la Prislop, unde se dedică scrisului. O vreme este funcţionar la primăria din Vărarea.

În 1909 vine la Bucureşti, unde îl vizitează pe George Coşbuc şi intră în lumea cenaclului literar al lui Mihail Dragomirescu, introdus de Ilarie Chendi. Devine ziarist, obţinând un post la ziarul «Ordinea», unde susţine situaţia românilor din Ardeal.

În 1910 se căsătoreşte cu actriţa Fanny Rădulescu, care va debuta pe scena Teatrului Naţional din Craiova. În acelaşi an, la cererea guvernului austro-ungar este arestat şi întemniţat la închisoarea Văcăreşti, apoi este extrădat şi încarcerat la Gyula, din cauza unor nereguli financiare din vremea când era ofiţer în armata austro-ungară. După câteva luni este eliberat şi revine la Bucureşti.

În 1911 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, fără a avea vreo carte publicată. Activează ca secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova şi colaborează la revistele: Viaţa românească, Luceafărul, Flacăra, Rampa, Ramuri. După ce soţia sa este demisă, revin amândoi la Bucureşti.

Debutează, după ce pleacă din armată, cu nuvela «Răfuiala‖» în revista «Luceafărul» nr. 1. Adevăratul debut, editorial, are loc în 1912 cu volumul de nuvele «Frământări». Ultimul volum antum al scriitorului apare în 1943, «Amalgam» care cuprinde articole, studii, conferinţe şi cronici dramatice.

În 1914 este ales secretar al Societăţii Scriitorilor Români. În acelaşi an, unul dintre fraţi, Emil Rebreanu devine voluntar în armata austro-ungară, dar în 1917 încearcă să treacă frontiera românească la Ghimeş. Este prins, judecat pentru spionaj şi dezertare şi condamnat la moarte prin spânzurare. Povestea sa tragică este transfigurată creativ în romanul «Pădurea spânzuraților».

În 1917, în timpul ocupaţiei germane, este controlor de bilete la Ateneu, traducător de programe, autor de reclame pentru teatru etc.

În 1918 este denunţat de un coleg ca nesupus la mobilizarea armatei austro-ungare şi va fi arestat de autorităţile de ocupaţie. Fuge de sub escortă şi se ascunde la prieteni, apoi reuşeşte să treacă în Moldova şi se stabileşte la Iaşi, unde se ascunde în casa cumnatului său, scriitorul Mihail Sorbul, bănuit însă a fi spion neamţ.

Se stinge din viaţă, în urma unui cancer pulmonar, în 1944, fiind înhumat în cimitirul din Valea-Mare, lângă Piteşti, unde avea o proprietate. La scurt timp după înmormântare este deshumat şi adus la Cimitirul Bellu din Bucureşti, unde este înmormântat alături de alţi scriitori români de renume.

Liviu Rebreanu este recunoscut ca un scriitor truditor şi un artizan, format la şcolile militare maghiare, de unde tenacitatea şi disciplina muncii, specifice spiritului prusac. Familiarizat cu literatura clasică germană, maghiară şi rusă, Rebreanu rămâne un autodidact în însuşirea limbii şi literaturii române, dovadă stând caietele sale de creaţie, transcrierile masive din Creangă şi Sadoveanu, scriitori consacraţi pe care Rebreanu i-a ales iniţial drept modele de creaţie.

Opera sa, construită cu trudă, cuprinde piese de teatru, schiţe, povestiri, nuvele, romane, studii şi articole, cronici dramatice etc.

Piese de teatru: Răscoala (dramă în 4 acte), Cadrilul (comedie în 3 acte), Plicul (comedie), Apostolii.

Studii: Revoluţia lui Horia, Cloşca şi Crisan, Basarabia.

Articole: Cred, Laudă ţăranului român.

Proză: O strângere de mână, Nevasta, Ocrotitorul, Cronici dramatice, Amalgam, Metropole, Mărturisire, Calea sufletului, Oameni de pe Someş.

Schiţe: Codrea (Glasul inimii).

Povestiri: Horia, Cloşca şi Crişan, Ardealul, Crişana maramureşeană şi Bucovina.

Nuvele: Frământări, Proştii, Răfuiala, Volbura dragostei (Cântecul iubirii), Golanii, Dincolo, Iţic Ştrul, dezertor, Catastrofa, Cântecul lebedei, Cuibul viselor, Norocul, Hora morţii, Cântecul iubirii.

Romane: Calvarul, Ion, Pădurea spânzuraţilor, Adam şi Eva, Ciuleandra, Crăişorul, Gorila, Răscoala, Jar, Amândoi.

Traduceri din: Oscar Wilde, Maurice Donnay, Maxim Gorki, Cehov, Balzac, Boccaccio, Dickens, Tolstoi, Marcel Prevost etc.

Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai traduşi scriitori români, încă din timpul vieţii fiind traduse opere ale sale în limbile franceză, italiană, sârbă, croată, cehă, germană, engleză, turcă, spaniolă, portugheză, polonă; după moartea sa apar traduceri ale operei sale în limbile rusă, maghiară, bulgară, iraniană, finlandeză, japoneză, daneză.

Totodată, în timpul vieţii sale şi cu colaborarea sa, sunt ecranizate romanele Ion şi Ciuleandra, iar apoi, în regia lui Liviu Ciulei, Pădurea spânzuraţilor, cu un scenariu de Titus Popovici, film ce obţine Marele Premiu pentru regie la Festivalul de la Cannes.

Datorită calmului, echilibrului și eficienţei sale, deţine mai multe funcţii: director general al teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1930; 1939-1944); secretar al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914); vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (din 1923), preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1925-1932); vicepreşedinte al Societăţii Române de Radio (din 1929); a condus Direcţia pentru Educarea Poporului (1930-1931). În 1926 călătoreşte la Berlin ca delegat la Congresul Internaţional al Scriitorilor şi la Madrid, la Congresul Autorilor Dramatici; în 1928 participă la festivităţile centenarului Ibsen la Oslo şi Bergen. În 1933 participă la Congresul Internaţional al PEN-Club la Ragusa; în 1936 conferenţiază despre Coşbuc, la Blaj, în cadrul manifestărilor ASTRA, în prezenţa regelui Carol II. A făcut parte din Comisia de Cenzură a Filmelor. A contribuit la crearea Societăţii Scriitorilor Europeni, în Germania; a condus delegaţia de ziarişti români în Italia; a ţinut conferinţe despre cultura română în Suedia și în Finlanda.

A înfiinţat şi a condus revistele Mișcarea literară, România literară etc. Profund implicat în viaţa scriitorimii române, a militat activ pentru consacrarea şi recunoaşterea publică a profesiei de scriitor.

Bogata activitate culturală a lui Rebreanu a fost apreciată prin numeroase premii şi distincţii: Premiul Năsturel al Academiei Române (1920) acordat pentru romanul Ion; Medalia Bene Merenti (9 dec. 1922); Ordinul Coroana României, în grad de comandor (12 martie 1926); Răsplata muncii pentru învățământ (22 martie 1926), acordată de Ferdinand I; Ordinul Meritul Cultural, cavaler clasa I (22 septembrie 1931 si 7 iunie 1940), acordat de Carol II; Membru al Ordinului Coroana României, în grad de mare cruce (27 ianuarie 1942), acordat de Mihai I; Ordinul Meritul Cultural, acordat de Mihai I; Premiul național pentru proză (1929); Membru al Academiei Române la propunerea lui Mihail Sadoveanu (1939).

Opera lui Rebreanu se află la confluența a două secole. Contemporan cu Virginia Woolf şi Thomas Mann, cu Henry Miller, Andre Malraux şi Camus, Liviu Rebreanu face parte din galeria marilor prozatori ai lumii, alături de Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Tolstoi, Dostoievski, rămânând placa turnantă ce îmbină două lumi, tradiția și modernitatea.

Prof. Corina Mihalache Liceul Teoretic «Callatis»
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Fondatorul învățământului în limba română din țara românească – Gheorghe Lazăr (1779-1823)

Motto: “Adevărat că mai cinstit lucru nu este în lume și mai scump și mai curat, decât omul procopsit la învățătură.” (Mihail Sadoveanu)

Istoria învățământului românesc este parte integrantă a istoriei sistemului educațional din România. Evoluția istorică a sistemelor de învățământ a urmărit îndeaproape evoluția sistemului politic și administrativ al formațiunilor statale de pe actualul teritoriu al României. O primă perioadă a fost cea medievală, încheiată la 1821, caracterizată printr-un interes scăzut și limitat al elitei conducătoare, boierești și ecleziastice, de a dezvolta instituții de învățământ de calitate și durabile. Cu câteva excepții de marcă (cum au fost cazurile lui Vasile Lupu sau Iacob Heraclid Despotul) domnii Țărilor Române nu au acordat practic nicio atenție creării de școli și academii pentru educarea tineretului țării. În toată această perioadă, populația formațiunilor statale românești a fost practic analfabetă în cvasi-totalitatea ei.

Începutul procesului de formare a statului român modern după Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a dus și la inițierea procesului de construcție a unor sisteme educaționale și de învățământ naționale, proces care s-a desfășurat pe toată perioada secolului al XIX-lea. Astfel au apărut și s-au dezvoltat diferitele tipuri de instituții de învățământ (școli elementare, gimnazii, colegii, pensioane, universități etc.). Totodată au apărut o serie de legi de organizare și funcționare a acestui sistem (Regulamentul Organic, legea lui Cuza, legile lui Spiru Haret etc.). Învățământul în această perioadă e unul destul de elitist, deoarece accederea în formele sale superioare și chiar în cele de bază presupunea o anumită stare materială, pe care cea mai mare parte a populației nu o avea.

În perioada de după Primul Război Mondial principala provocare a constituit-o integrarea diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român. Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul afecta încă o proporție semnificativă a populației (în special segmentele vârstnice).

După cel de-al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist, sistemul educațional liberal a fost înlocuit cu un sistem de tip sovietic, bazat pe ideologie și îndoctrinarea de masă. În condițiile deschiderii din perioada 1965-1975 sistemul de învățământ românesc a fost reformat printr-o serie de măsuri vizând renunțarea la ideologizarea excesivă, recuperarea unor tradiții naționale, studiul limbilor străine și al științelor exacte, conectarea la evoluțiile din Occident etc. S-a reușit astfel eliminarea practic a analfabetismului concomitent cu obligativitatea și gratuitatea învățământului până la nivel liceal sau profesional.

Gheorghe Lazăr născut pe 5 iunie 1779, Avrig a fost un pedagog, teolog, traducător și inginer român, considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat în București prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava).

Fiu de țăran liber, Gheorghe Lazăr a crescut în casa baronului Samuel von Brukenthal, care, remarcându-i aptitudinea pentru studiu, l-a trimis să studieze la Liceul Piarist din Cluj, ale cărui cursuri le-a urmat între 1798-1805. După obținerea bacalaureatului la Cluj a studiat la Viena, unde a urmat studii superioare de filozofie, istorie și de științe fizico – matematice, ulterior studiind și teologia. Întors în Transilvania, la Sibiu, a fost hirotonit arhidiacon și a obținut un post la Școala teologică ortodoxă. A tradus în limba română o serie de lucrări cu caracter pedagogic și chiar un manual de pedagogie.

În Țara Românească Gheorghe Lazăr se manifestă ca promotor al ideii de înființare a unei școli românești la cel mai înalt nivel științific posibil pe atunci, într-o vreme în care învățământul se desfășura în limba greacă. Sprijinit de Iordache Golescu și Constantin Bălăceanu, a trebuit să ducă o muncă intensă cu cei care susțineau că limba română este prea săracă pentru a exprima adevărurile științei. La 24 martie 1818, obținând aprobarea pentru înființarea școlii românești, și-a început activitatea într-un local impropriu din centrul capitalei, la Sfântul Sava. La început, elevii săi erau băieți de mici meseriași, târgoveți și dascăli, pentru că odraslele boierești frecventau în continuare școala grecească. Noua instituție a devenit curând principalul pol de consolidare și difuzare a culturii românești. Din prima generație de elevi au făcut parte, printre alții, Petrache Poenaru, Daniel Tomescu, Simion Marcovici și alții.

Școala de la Sfântul Sava este cel mai vechi institut educațional din București cu predare în limba română. În trecutul acestei instituții apare figura marcantă a lui Gheorghe Lazăr, răspânditor de cultură într-o epocă în care aceasta era considerată un apanaj al păturilor sociale înstărite. Cursurile pe care le-a ținut în limba română, în timp ce limba greacă părea să fie evitată de clasele sociale superioare, au produs o puternică impresie. După cum susține Dora d’Istria – Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-și întoarcă privirile ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioșii veterani ai generosului Traian‖. Atunci când cartea era o raritate și, de multe ori, în limbi necunoscute de popor, Gheorghe Lazăr a tradus și a scris cărți în limba română, fapt care a deschis noi orizonturi pentru un mare număr de români. La școala lui Lazăr au venit și copii de prăvăliași, și copiii oamenilor de la marginea orașului, iar el i-a învățat cu dragoste tainele științelor matematice și ale filozofiei, în limba lor maternă.

În timpul Revoluției din 1821, Gheorghe Lazăr și elevii săi au trecut de partea lui Tudor Vladimirescu, ajutând la fortificarea taberei de la Cotroceni și învățându-i pe panduri să mânuiască armele și să se apere. Se pare că Gheorghe Lazăr era pentru Tudor Vladimirescu un om de încredere și de mare necesitate, fapt pentru care inginerului Gheorghe Lazăr trebuiau să i se pună la dispoziție o mie de oameni pentru metereze. De altfel, documentele vorbesc despre activitatea inginerească a dascălului, concretizată prin unele din lucrările sale rămase nu numai în București: ridicarea topografică a Moșiei Obislavu (Dâmbovița) sau a Moșiei Fântânele (Prahova), documentațiile acestora fiind păstrate la Arhivele Statului din București.

Colaborarea sa cu revoluționarii i-a atras mai târziu persecuția din partea autorităților. Gheorghe Lazăr se întoarce bolnav în satul natal, Avrig, unde se stinge din viață în ziua de 17 septembrie 1823. A fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe din Avrig, în imediata vecinătate a casei natale.

Primii biografi i-au fost elevii săi, Ion Heliade Rădulescu și Petrache Poenaru, care au oferit istoriei primele date biografice precum și primele analize ale ideilor pedagogului Gheorghe Lazăr. Astfel, în articolul Gheorghe Lazăr, publicat în Curierul românesc (1839), Heliade scrie: «Gheorghe Lazăr s-a născut într-un sat, Avrig, lângă Sibii, pe moșia lui Brucăntal (sic). Luat de mic în casa acestui magnat al Ungariei, s-a crescut cu îngrijire de către acest nobil, care a știut în multe chipuri a întrebuința bine averile sale. …S-a dat pe urmă cu dinadinsul spre învățătura teologiei, fiind hotărât unul dintre candidații de episcop al Ardealului, de credința grecească neunită. La numirea episcopului, fiind ales preasființia-sa cel în ființă episcop, părintele Moga, Lazăr s-a hirotonisit arhidiacon al episcopiei și s-a orânduit învățător al tinerilor ce se gătesc pentru darul preoției.» Iar mai departe zice Heliade: «Lazăr a fost profesor la Sfântul Sava patru ani cu mare râvnă. El slujba sa niciodată nu și-a socotit-o drept o profesie, ci o chemare, o misioană. Avea vreo douăzeci de școlari regulați; dar când făcea lecție de filosofie, sala gemea de auditori, în capul cărora era răposatul Alexandru [Tell], tatăl ofițerilor Tel [Tell].»

În semn de prețuire pentru fondatorul învățământului în limba națională, mai multe instituții de învățământ poartă numele lui Gheorghe Lazăr, printre care: Colegiul Național «Gheorghe Lazăr» din Sibiu (fostul liceu al iezuiților), Colegiul Național «Gheorghe Lazăr» din București (întemeiat sub acest nume în anul 1860), Colegiul Național Pedagogic «Gheorghe Lazăr» din Cluj-Napoca, Grupul Școlar «Gheorghe Lazăr» din Baia Mare, Liceul Teoretic «Gheorghe Lazăr» din Pecica etc.

Prof. înv. primar Eugenia Apetroi – Școala Gimnazială «Alecu Russo»
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Ion Barbu matematician și poet, în egală măsură

Ion Barbu, pe numele adevărat Dan Barbilian, se naște la 19 martie 1895 în Câmpulung Muscel, ca fiu al judecătorului de pace din Rucăr, Constantin Barbilian și al Smarandei Barbilian, născută Şoiculescu, fiică de procuror. El se va înscrie astfel prin durata vieții în generația de creație ce a dat naștere celui de-al doilea clasicism românesc (Lucian Blaga, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi).

Clasele primare le face la Câmpulung, Dămienești (Roman) și Stâlpeni (Muscel). Viitorul matematician și poet are revelația universului înconjurător asemeni copilului din poemul «După melci și Selim». În 1906 se înscrie la liceul din Pitești, terminând clasele inferioare tot la Câmpulung. Peregrinările dintr-un loc în altul au o importanță formativă pentru forjarea personalității poetului. Această stare de lucruri inițială va contribui la apetitul pentru culoare și pitoresc al omului și poetului Ion Barbu. Continuă liceul la București, unde va sta în gazdă și unde îl va întâlni pentru prima oară pe Tudor Vianu.

În anul 1912, Dan Barbilian reușește să câștige un concurs al Gazetei matematice. Matematica rămâne singurul obiect la care liceanul n-are emuli, astfel că Alexandru Rosetti, coleg de clasă în a cincea, va spune: «Barbilian ne uimea prin cunoștințele sale matematice. Când ieșea la tablă, era în stare să dea două sau trei soluții la problema în fața căreia stăteam muți» (Alexandru Rosetti – Carte Alba, E.P.L., 1968). Aptitudinile pentru matematici sunt provocate permanent de un profesor dotat (în sensul heliadesc) venit din Ardeal, și anume Ion Banciu. «Banciu a fost omul providențial al adolescenței mele » (Sub constelațiile numerelor, Ramuri, II, 4, 15 aprilie). Împrietenindu-se cu Simion Bayer, cu care era coleg de cameră, începe să se intereseze și de literatură.

Își ia bacalaureatul în anul 1914 și începe să frecventeze cursurile secției de matematici de la Facultatea de Științe din București, dar întrerupe studiile din cauza războiului. Alternând vocația matematicianului cu a poetului se întoarce la sfârșitul verii lui 1918 în București și își face debutul poetic în «Literatorul» lui Alexandru Macedonski, cu poezia «Ființa», probabil prin intermediul lui Tudor Vianu și devine Ion Barbu, rebotezat de acesta întru poezie. Terminându-și studiile și luându-și licența în matematici, Dan Barbilian este trimis cu o bursă în Germania, în urma recomandării lui Gheorghe Țițeica. Ajuns la Göttingen, tânărul renunță la studiile matematice și «se lasă cu totul în voia demoniei literare», călătorind.

În mai 1921 îi apare în «Viața românească», poemul «După melci», retipărit apoi în decembrie al aceluiași an. Publică în revista «Selim» și «Nastratin Hogea la Isarlîk» în revista «Viața românească», întreținând o corespondență foarte personală cu George Topîrceanu. În 1924 se întoarce în țară fără a-și lua doctoratul în matematici, dar câștigat definitiv pentru poezie. În acest an publică în mai multe reviste majoritatea poemelor din Joc secund («Riga Crypto şi Lapona Enigel », «Păunul», «Uvedenrode» etc.)

În anul următor se căsătorește la Giurgiu cu Gerda Hossenfelder, fiica unui medic din Cottbuz. În 1926 devine asistentul lui Gheorghe Țițeica la catedra de geometrie analitică a Facultății de Ştiinţe din București. Îi apare poezia «Oul dogmatic‖ în revista «Cetatea literară‖. Anul următor se mută la București, fiind numit profesor suplinitor la liceul «Spiru Haret», apoi la «Cantemir». În 1929 își trece doctoratul în matematică cu o teză despre «Reprezentarea canonică a adunării funcțiunilor ipereliptice ». Publică eseul «Răsăritul Crailor», afirmându-și afinitatea de spirit cu Mateiu Caragiale. În anul 1930 îi apare la editura «Cultura Națională» volumul «Joc secund» primit elogios de criticii literari. Practic, activitatea sa literară ia sfârșit în acest moment. Se consacră acum activității științifice, publicării de lucrări și studii de specialitate.

În ceea ce privește domeniul matematicii, este de reținut, așadar, că Dan Barbilian și-a făcut studiile la Facultatea de Ştiinţe din București (obținând doctoratul în 1929) și la Göttingen, a fost profesor la Facultatea de Ştiinţe din București (din 1938) și membru al asociației Deutsche Mathematische Vereinigung.

S-a afirmat prin valoroase cercetări privind fundarea axiomatică a geometriei, iar studiile sale asupra metrizării anumitor mulțimi au dus la considerarea unor spații care îi poartă numele.

A publicat lucrări de algebră modernă (teoria grupurilor și structurilor, teoria lui Galois), remarcabile prin originalitatea lor, precum și lucrări de teoria numerelor.

S-a ocupat cu axiomatizarea mecanicii clasice și are contribuții prețioase în domeniul geometriei elementare.

Principalele sale opere în matematică au fost:

• Teoria aritmetică a idealelor (în inele necomutative), publicată în 1956
• Grupuri cu operatori (Teoremele de descompunere ale algebrei), publicată în 1960

În literatura, știința și filosofia românească, Ion Barbu (Dan Barbilian) este un inovator prin arhitectonica și deschiderile oferite de opera sa de poet, matematician și gânditor auster. Insolitul formulei de sinteză a domeniilor abordate, bogăția și profunzimea conținutului, diversitatea și monumentalitatea construcției au ridicat, în jurul creației sale, mitul ermetismului, împărțind pe lectori în două categorii antagoniste: admiratori și detractori, deopotrivă de fanatici, fiecare dintre ei tratând însă unilateral opera (și nu, rareori, subiectiv ori superficial), neîncercând niciunul cuprinderea critică, într-un singur tom, a contribuției plurivalente barbian-barbiliene.

Ca poet, Ion Barbu se numără printre marii scriitori dăruiți cu har din perioada interbelică, alături de Tudor Arghezi, George Bacovia și Lucian Blaga.

Ca matematician, Dan Barbilian se află, de asemenea, printre primii. Cu excepția unui capitol echilibrat dedicat creației sale de George Șt. Andonie, celelalte contribuții de acest fel sunt lapidare, dar nu mai puțin profunde, deși ocazionale, cum sunt cele datorate, de pildă, lui Gheorghe Vrănceanu («Dan Barbilian a fost fără îndoială unul din cei mai de seamă matematicieni ai țării noastre și socotim că publicarea volumelor va contribui la cunoașterea uneia din cele mai originale contribuții românești la progresul științelor matematice») și lui Gheorghe Mihoc («Dan Barbilian a fost unul dintre cei mai mari matematicieni ai țării noastre»).

Ca gânditor auster, Ion Barbu este un adept convins al determinismului pozitivist și al esteticii realiste, creația lui eseistică cu asemenea tematică nefiind încă valorificată în totalitate, până în prezent.

Discipol al lui Gheorghe Țițeica și, în mai mică măsură, al lui Dimitrie Pompeiu și Traian Lalescu – corifeii necontestați ai științei matematice naționale –, sorbind din izvorul nesecat al creației clasicilor literaturii române și universale, din înțelepciunea filosofilor și a învățaților lumii, Ion Barbu a fost contemporan cu deosebiți creatori ai spiritualității românești, cu mulți dintre ei emulând personal (Lucian Blaga, Oscar Han, Octav Onicescu, Camil Petrescu, Ion Pillat, Mihai Ralea, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu ș.a.) ori prin opera lor, dar, în permanență, efervescent și nonconformist.

Modul interior de tratare a cunoașterii a fost la Ion Barbu identic, atât în lumea matematicii, cât și în cea a poeziei și a eseisticii sale, o metamorfoză a mirificului ființei în durată pură, dar fiecare cu alte mijloace de expresie. «Colaborația dintre poet și lector – scria, în 1930, Pompiliu Constantinescu – devine o cursă de ingeniozități. Intuiția lui e obligată să lucreze arbitrar, fiindcă arbitrară este însăși logica interioară a metamorfozei». Dar arbitrariul, la care se referea direct criticul literar, se anulează de la sine, când lectorul de poezie are un minimum de bagaj de cunoștințe de cultură generală din universul științelor exacte.

Cine încearcă să delimiteze fruntariile creației matematice de cele poetice și filosofice ale lui Ion Barbu – Dan Barbilian, ori modelul lor de interferență, poate greși. Sfera preocupărilor sale în «imaginarea de lumi probabile», revelarea circumscrierii semnificației epistemologice și semantice a «nebuniei apollinice» în contextul cunoașterii umane, cu concursul conceptelor de probabilitate și certitudine ale științei moderne, sunt esențiale. La reconstrucția axiomatică a teoriilor științifice, bazată pe principiile de echivalență și izomorfism, se rafinează domeniul realului într-o structură generică comprehensivă, care primește o pluralitate de interpretări («modele, aplicări, realizări»). Contribuțiile lui Dan Barbilian, în acest sens, sunt, păstrând proporțiile, pe măsura înaintașilor săi: Galois, Felix Klein, David Hilbert. În asemenea context, axiomatica a fost aplicată ca model abstract al unor teorii concrete, fiind, «o matematică la puterea a doua», după cum singur a numit-o într-un sens indubitabil.

Academia Română i-a acordat post-mortem, în mai 1991, titlul de membru pentru creația sa exemplară de poet, matematician și gânditor auster, recunoscându-i-se astfel valențele spirituale, intrarea definitivă în patrimoniul cultural românesc și universal.

Prof. Mioara Georgescu Școala Gimnazială «Anton Pann»
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Petre Țuțea s-a născut în comuna Boteni, în ținutul Muscelului, astăzi județul Argeș, la 14 km sud de Câmpulung – vechea capitală a Țării Românești.

Școlaritatea lui Petre Țuțea se desfășoară în satul natal (şcoala primară), la Câmpulung (gimnaziul) și Cluj (liceul, 1923; licență în drept, 1927; doctorat în drept administrativ, 1929).

După decembrie 1989, i se face o presă favorabilă, personalitatea lui devenind de notorietate publică. Decedează, la 3 decembrie 1991, pe un pat de spital din București.

Petre Țuțea reprezintă intelectualul român intransigent care nu a cedat spiritual şi etic presiunilor totalitarismului, iar opera sa constituie o contribuție originală pentru cultura românească.

Filosofia lui Petre Țuțea desprinsă dintr-o conștiință națională originală se întemeiază pe viziunea religioasă creștină asupra naturii și societății umane, fixând locul şi rolul omului în cosmos într-o dimensiune axiologică dominată de o ierarhie proprie de valori și sensuri universale. Gândirea sa filosofică constă dintr-un ansamblu de propoziții ontologice și gnoseologice necesare fundamentării filosofiei nuanțelor, de esență creștină, care, prin problematica complexă a acestui sfârșit de mileniu, consacră un spațiu dens teoriei cunoașterii, eticii și esteticii finalității creației divine, respectiv Naturii și Omului.

Filosofia nuanțelor este metateoria lui Petre Țuțea asupra ansamblului de teorii fundamentale de același ordin reunite: teoria determinării, teoria interdeterminării, teoria haosului, teoria impasului, teoria încremenirii, precum și alte teorii (numite de el filosofii).

În enunțarea teoriilor enumerate, Petre Țuțea are în vedere dispunerea claselor de propoziții/judecăți într-o anume organizare logică, gnoseologică, chiar pragmatică, încât definirea metateoriei se confundă, uneori, cu studiul teoriei propriu-zise. Dar de fiecare dată face precizarea asupra naturii speciale a sistemului prin denumirea însușirilor și relațiilor ca determinări inconfundabile, deși există o posibilă unificare a acestor mulțimi în structura sistemului respectiv de entități/obiecte.

Astfel, se poate constata că, la Petre Țuțea, teoriile nu sunt doar simple ansambluri de propoziții/judecăți ori sisteme informaționale, tratate concentric într-o erudită dezvoltare de cantități de informații esențiale pentru a servi scopurilor particulare/secundare, ci o dezvoltare arhitecturală, de la teorie la metodă, şi, în final, la acțiune practică/intelectuală.

Ceea ce trebuie consemnat cu precădere sunt criteriile lui Petre Țuțea în aprecierea personalităților și a operelor acestora, care au fost ordonate într-o ierarhie proprie de distingere a judecăților de valoare în raport de găsirea adevărului semn/entitate caracteristică fiecăruia în parte.

Cert este că, majoritatea reflecțiilor sale asupra problematicii dreptului, sunt de o mare actualitate și în prezent. Deși nu a edificat o ontologie juridică sistematică, Țuțea aduce argumente profunde, bazate pe raționamente imbatabile privind democrația.

Petre Țuțea nu poate fi înțeles și redat lumii căreia îi aparține, în întreaga sa măreție și strălucire, decât dezvăluind nu numai registrul filosofic și economic, cât și cel juridic; pentru că el însuși a fost, în unele demersuri teoretice și practice, jurist de profesie. Adevărata sa vocație, cu care își identifica destinul, era «aceea de om de stat de creator de legi, care să guverneze poporul». «Am vrut să devin legiuitor; de ce? pentru a face oamenilor bine cu carul». Să fii absolvent de drept, și să faci specializări în străinătate, cu intenția de a deveni conducător economic și politic, să te dedici, o bună parte din viață, meseriei de jurnalist, să accepți, voit și nu fortuit, calitatea de demnitar, și să nu scrii decât ocazional și nu pe măsura posibilităților, deci să nu ai o operă teoretică în adevăratul sens al cuvântului, și totuși să te numeri printre cei mai proeminenți filosofi ai timpului este, cu adevărat, un caz nepereche, un paradox fără precedent. A optat pentru un stat de drept în care înfăptuirea justiției și a binelui public să fie mai presus de orice interese. Pe acest filon de gândire s-a format și s-a situat Petre Țuțea, gândirea sa a fost puternic influențată și marcată de marii gânditori români și străini, a căpătat trăsături multiple și, prin urmare și-a croit un loc propriu, aparte în cartea minții și înțelepciunii românești.

Din perspectiva filosofiei juridice, Țuțea acordă cea mai mare atenție problemei dreptului și problemei statului, în perspectiva doctrinei organiciste, având ca nucleu gândul că dreptul este creat de spiritul colectiv al poporului. În perimetrul «fenomenologiei dreptului», gânditorul a subliniat, cu insistență, asupra necesității de asigurare a legitimității tuturor normelor de drept, astfel încât acestea să aibă nu numai juridicitate, ci și justețe, respectiv să fie fundamentate pe validitate socială și pe încărcătura lor morală.

Puternica sa conștiință justițiară, l-a determinat să mediteze îndelung, asupra tuturor temelor legate de viața social-politică. A făcut-o, însă, într-un mod temeinic și coerent. Ca gânditor, el a fost socotit, de mulți, un Socrate, deși de regulă, el nu a folosit metoda cunoscută a dialecticianului antic. Am putea, totuși, apropia frământarea dramatică a lui Petre Țuțea în această ordine, de aceea a lui Socrate, care și el țintea colaborarea cu zeul, sfințenia, fără însă a ajunge s-o realizeze vreodată. Ca și Socrate, Țuțea, țăranul din Muscel e un om exclusiv al cetății și aceasta o va spune de mai multe ori că nu dă doi bani pe natură, nu o vede, nu are ochi și nici alte simțuri pentru ea.

Petre Țuțea a fost foarte iubit după 1990, când întreaga Românei l-a putut vedea și auzi vorbind. O vreme, părea că un adevărat cult se naște în jurul său. Era carismatic, extrem de inteligent, și spunea ceea ce românii traumatizați ai acelor timpuri voiau să audă: că sunt un popor măreț. El a sedus pe toată lumea, cu un fel de radicalism șugubăț. Vorbele lui erau tăioase ca diamantul, mergeau direct la țintă. În același timp, era ceva simpatic, ceva ce punea surdină cuvintelor care, doar citite astăzi de cineva care nu are habar cum vorbea Țuțea, pot părea foarte tari.

În fine, contactul cu documentația unde este analizat raportul statului cu dreptul, constituie un argument încurajator, întrucât poate fi descoperită profunzimea și rafinamentul gândirii cu care filosoful abordează conceptele juridice. Dar, asemenea descoperire poate fi făcută și consultând publicistica altora despre Petre Țuțea. Ba, chiar opera sa economică face trimitere la filozofie, morală și drept. Mai ales că, dreptul pur nu oferă decât certitudini ideale, și de aceea oamenii cred în valoarea principiilor și normelor de drept, singurele în măsură să legitimeze forța.

Scrierile lui Petre Țuțea la anii senectuții, la vârsta la care puțini europeni au reușit asemenea performanțe, relevă puterea de invenție genetică indubitabilă a romanității, el nefiind unicul român în acest sens.

Prof. Aureliana Vasile Colegiul Economic «Maria Teiuleanu»
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Fondatorul istoriei religiilor lumii

A fost istoric al religiilor, scriitor, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago, titular al Catedrei de istoria religiilor «Sewell L. Avery» din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de «Distinguished Service Professor». Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

După terminarea învățământului primar, Eliade devine elev al Colegiului «Spiru Haret», fiind coleg cu un alt mare filozof român, Constantin Noica. Devine interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism. Înfruntând împotrivirea tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac. Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filozofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P. Hasdeu. Prima sa operă a fost publicată în 1921, «Inamicul viermelui de mătase», urmată de «Cum am găsit piatra filosofală». Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, «Romanul adolescentului miop.»

Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925, adolescentul este aproape unanim recunoscut ca șef al generației sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație.

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București, își dă doctoratul în filozofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul «Maitreyi», bazat pe experiența din India și pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

De la mijlocul anilor 30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu, a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, «Buna Vestire», dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938, în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase «Provincia și legionarismul» în Vremea, ministrul de Interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea «Loyola». Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituții ilustre, primește mai multe titluri doctor honoris causa.

Prof. Ionela Corina Dumitru- Colegiul Economic Maria Teiuleanu
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Vasile Voiculescu a scris volumele sale de povestiri în perioada 1947-1958, convertind în acest gen subiecte pe care, în epoca interbelică, le-ar fi tratat ca pe piese de teatru.

Povestirile lui Vasile Voiculescu pot fi împărțite în trei mari categorii: povestiri anecdotice («Capul de zimbru, Sezon mort, Căprioara din vis, În mijlocul lupilor »), povestiri fantastice: («Ultimul Berevoi, Iubire magica, Pescarul Amin, Lostrița și povestiri biblice: Lupta cu îngerul, Toiagul minunilor, Mântuirea smochinului»). Prima categorie de povestiri cuprinde, în general, narațiuni concentrate pe fapte neobișnuite, dar care nu depășesc limitele verosimilului realist.

«Căprioara din vis» este o artă poetică a prozei lui Vasile Voiculescu, explicând opțiunea artistică echivalentă cu o trăire mediată, o trăire prin intermediul artei, prin renunțarea la trăirea cea nemijlocită a vieții (iubirea și vânătoarea). «Sezon mort» este o bună povestire de atmosferă și o proză anecdotică.

«În mijlocul lupilor» aduce în prim-plan un personaj de excepție. Luparul, personaj reușește să-și impună voința unei haite de lupi prin tehnici magice străvechi. Povestirea atinge limitele verosimilului atunci când Povestitorul-personaj cade în mijlocul lupilor, rănindu-se, dar este salvat de la o moarte sigură prin extraordinara concentrare psihică a Luparului care pierde dominația asupra haitei.

Povestirile biblice se înscriu pe linia poemelor religioase, Vasile Voiculescu trăind, personal, sentimentul pietății și experiența mistică. «Toiagul minunilor» este o profundă analiză psihologică a profetului Moise, în momentele premergătoare morții, în pragul țării făgăduite. Cealaltă povestire, «Mântuirea smochinului» are ca temă locul artistului și al artei sale într-o lume spiritualizată în sens creștin.

Marile realizări ale prozei lui Vasile Voiculescu sunt două povestiri din cea de-a doua categorie, cea a povestirilor fantastice: «Ultimul Berevoi și Pescarul Amin».

În povestirea «Ultimul Berevoi» asistăm la o coborâre a omului în lumea animalelor, în scopul de a o mântui de forțele malefice, coborâre încununată de jertfă-paralelă cu coborârea lui Isus în rândul oamenilor, în scopul de a-i mântui prin jertfa sa. Tot o jertfă finalizează acțiunea pescarului Amin, din povestirea ce-i poartă numele. Acesta salvează, cu prețul propriei vieți, un morun uriaș, rătăcit într-o capcană din Delta Dunării. Dar această jertfă este însoțită de o revelație: Amin vede în fundul bulboanei, precum strămoșii, cerul înstelat, iar în morun peștele arhetipal, strămoșul tuturor viețuitoarelor din lume, inclusiv al omului. Pescarul se ridică din cotidianul banal și murdar al epocii sale (peștele neobișnuit urmează să fie vânat cu dinamita) spre o înțelegere mitică a lumii, aidoma înțelegerii la care ajunge și pescarul Aliman din povestirea «Lostrița».

Prof. Magdalena Melania Gherghe Colegiul Economic «Maria Teiuleanu» Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română

Costache Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeștii Vechi, în județul Iași. Tatăl său, paharnicul Dinu Negruț, om iubitor de cultură, avea o bibliotecă bogată pentru vremurile acelea, alcătuită din tipărituri şi manuscrise.

Costache învăța cu dascăli, care îi predau acasă greaca şi franceza. La 13 ani, citea în grecește pe Homer, dar nu putea descifra slovele chirilice din cărțile românești ce se aflau în biblioteca tatălui său. Neplăcut surprins de acest aspect, paharnicul Dinu şi-a dus fiul la Seminarul de la Socola, la clasa dascălului Ion Alboteanu. Indignat de metoda de predare a dascălului, care a socotit necesar să înceapă cu predarea slovelor, Costache a învățat singur să citească.

În 1821, din cauza Eteriei, Dinu Negruț, s-a refugiat cu familia peste Prut. Înapoindu-se în țară în 1823, familia Negruzzi şi-a găsit casa prădată de ieniceri. Tatăl își pierduse averea, astfel că, murind în 1826, datoriile sale au trecut asupra fiului, care a fost nevoit să intre într-o slujbă. Costache Negruzzi a dus o viață liniștită, singurele evenimente mai importante din viața sa fiind cele culturale. În 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, a apărut principala operă a lui Costache Negruzzi şi capodopera nuvelei istorice românești Alexandru Lăpușneanul. În același an, direcția Teatrului Național din Iași a fost încredințată lui Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi şi Vasile Alecsandri. Pentru îmbogățirea repertoriului, alături de tovarășii săi, Costache Negruzzi a tradus, adaptat şi prelucrat diverse piese.

În 1855, a colaborat la revista România literară, condusă de Vasile Alecsandri. Negruzzi a fost un adept moderat al Unirii. Pentru conținutul progresist, critic, al unora dintre operele sale, a fost exilat de două ori la moșie: în 1838, pentru scrisoarea Vandalism, şi în 1844, pentru povestirea Toderică. După 1859 a fost sfetnic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi membru al Societății academice. Costache Negruzzi a murit în august 1868.

Scrierile publicate de Costache Negruzzi în periodicele vremii – Albina românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Dacia literară, Propășirea – au fost adunate, în 1857, în volumul intitulat Păcatele tinereţelor. Acest volum cuprinde atât poezii cât şi lucrări în proză, opere originale şi traduceri. Scrierile incluse în volum au fost împărțite de autor în 4 cicluri: Amintiri de junețe – cuprinde schița Cum am învățat românește, nuvelele romantice Zoe, O alergare de cai; Fragmente istorice – conține scrieri inspirate din cronicile şi legendele Moldovei – Aprodul Purice (primul poem eroic în literatura română), Alexandru Lăpușneanul, Sobieski şi românii, regele Poloniei şi domnul Moldovei; Neghină şi Pălămidă – conține poezii; cele mai multe sunt prelucrări şi traduceri; Negru pe alb – conține 30 de scrisori la un prieten.

Nuvela «Sobieski şi românii» inspirată din «Istoria Imperiului Otoman» a lui Dimitrie Cantemir, publicată în volumul «Păcatele tinereţelor»(1857), prezintă una din numeroasele dovezi de eroism date de înaintașii noștri, apărând pământul străbun. Titlul este construit prin antiteză: de o parte numele unui personaj individual, iar de cealaltă un personaj colectiv. Antiteza din titlu anunță conflictul inevitabil ce va apărea între cele două tabere: lupta pentru cucerirea, respectiv apărarea cetății.

Încă din titlu pătrundem în lumea unei opere istorice, inspirate din paginile de glorie ale trecutului acestui popor. Negruzzi recurge la antiteză încă din titlu, pentru a surprinde cel mai bine diferențele morale dintre personaje: Sobieski, regele Poloniei, un personaj cu o individualitate de invidiat şi o personalitate puternică, așa cum este descris prin enumerația din text – «fala leșilor, eroul creștinătății, mântuitorul Vienii»– şi românii, un personaj colectiv, simbolic, ce reunește trăsăturile poporului nostru (modestie, înțelepciune, hotărâre), nefiind descriși sub aspect fizic în mod amănunțit.

Întâmplările narate se constituie în subiectul operei literare, iar înlănțuirea lor respectă ordinea clasică a momentelor subiectului.

Expozițiunea este tipică fixând momentul istoric «pe la sfârșitul lui septemvrie 1686» şi locul acțiunii «drumul ce duce către cetatea Neamțu», în imediata apropiere a frontierei, când se retrăgea spre Polonia vestita oaste a lui Ion Sobieski, aflată într-o stare jalnică, fizică şi sufletească, în urma înfrângerii suferite din partea turcilor. Descrierea primului personaj colectiv al narațiunii,«oastea polonă», este realizată gradat, în mișcare «un trup de lănceri deschidea marșa», o cetate de ofițeri călare în fruntea căreia se aflau cei trei: Sobieski, «în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, şi doi mai bătrâni», hatmanii Iablonovski şi Potoţki.

Desfășurarea acțiunii, centrul operei, se constituie în atacul cetății şi lupta ce se dă între poloni şi moldoveni. Se schimbă perspectiva din exteriorul în interiorul cetății, unde se aflau nouăsprezece plăieși, personaj colectiv (dintre care unul era «iscoadă»). Pentru ei, ziua aceea părea a fi una obișnuită, dacă străjerul n-ar fi dat semn de primejdie. Bătrânul, «de care se videa că ascultă toți», hotărăște rapid, în ciuda mijloacelor reduse de care dispuneau, apărarea cetății: «Să nu zică lahul că au intrat într-o țarină pustie.» Solul trimis de rege le cere plăieșilor să predea cetatea, dar refuzul bătrânului încărcat de înțelepciune şi demnitate exprimă cu fermitate hotărârea de a o apăra: «Cetatea n-avem de gând să i-o dăm cu una cu două … Tot ce-i putem da este plumbul din puşce pe care i-l vom trimite de pe ziduri fă a se osteni să intre în cetate.»

Lupta înverșunată, care durează cinci zile, se termină cu victoria morală a românilor, care se predau numai într-o situație extremă: sfârșirea munițiilor şi a proviziilor, asociată cu reducerea îngrijorătoare a numărului plăieșilor. Deschiderea porților va declanșa însă mânia amestecată cu surpriza lui Sobieski, care a înțeles că a fost umilit de o mână de oameni, pentru că «în loc de o strajă numeroasă, se văzură ieșind șase oameni din care trei duceau pe urmele lor pe alți trei ce erau răniți.»

Punctul culminant este marcat prin dialogul aprins care sugerează furia regelui şi decizia de a-i ucide prin spânzurare pe plăieși. Această secvență este de o impresionantă măreție, plăieșii căpătând dimensiunea unor uriași, prin calmul şi demnitatea în fața morții, impresionând chiar pe dușmani: «Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă.»

Tensiunea acumulată se împrăștie datorită intervenției curajoase, oportune a lui Iablonovski, care are darul de a-l trezi «ca din somn» pe Sobieski, explicând că «acești viteji n-au făcut decât datoria lor.»

Deznodământul este plasat simetric (prin aceeași imagine a cetății care se deschidea) în umbra vechii cetăți: în timp ce polonezii «se coborau încet la vale», moldovenii «se îndreptară către munți», veșnici ca şi ei.

Continuitatea românilor pe aceste meleaguri este simbolizată şi prin imaginea finală a cetății «ca un mare schelet de uriaș.»

Scrisorile sunt redactate în stil clasic, având o compoziție sobră şi un echilibru perfect al conținutului. De asemenea, preocuparea pentru alcătuirea unor portrete psihologice este de origine clasică. Interesul cititorului este atras de varietatea temelor (note de călătorie în țară şi străinătate, amintiri, probleme de istorie şi arheologie, critică socială) şi de originalitatea tratării, de umorul fin şi de critica socială.

Prof. Gabriela-Mădălina Nițulescu Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română