Motto: “Încă un an, o zi, un ceas -/ și drumuri toate s-au retras/ de sub picioare, de sub pas./ Încă un an și-un vis și-un somn/ Și-oi fi pe sub pământuri domn/ al oaselor ce drepte dorm”. (Lucian Blaga – De profundis)
Venit în lumină, la 9 mai 1895 în satul Lancrăm, în familia preotului Izidor Blaga şi a Anei Moga, poetul şi filozoful Blaga şi-a trăit copilăria sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului‖ pentru că a fost mut până la patru ani:
«Împlineam aproape patru ani şi încă nu pronunţasem niciun cuvânt. Nici baremcuvintele de temelie ale vieţii: Mamă şi Tată […] N-am putut niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi strania mea detaşare de logos în cei dintâi patru ani ai copilăriei.»
Urmează şcoala primară în Lancrăm, apoi şcoala elementară cu predare în limba germană din Sebeş şi Liceul Andrei Şaguna din Braşov unde face lecturi interesante din literatura și filosofia Indiană (Vedele); citește opere ale lui Vasile Conta, Charles Darwin, Schopenhauer, Henri Bergson.
Debutează în 1910 în revista Tribuna din Arad cu poeziile Pe ţărm şi Noapte. Tot acum apar primele însemnări filozofice despre Bergson, Schelly, Goethe – ca licean dovedind reale înclinații spre studiul filozofiei.
Deşi atras de filozofie, vrea să se înscrie la Universitatea din Jena, dar din cauza izbucnirii războiului, se înscrie la Seminarul Teologic din Sibiu, pentru ca, mai apoi, să frecventeze cursurile Facultăţii de Filozofie a Universităţii din Viena.
O vreme, între 1920-1924, desfăşoară activitate de publicist, lucrează în redacţia ziarului Voinţa din Cluj, ca redactor la ziarul Patria şi la revista Cultura. Din 1926 până în 1937, mai mult de un deceniu, este ataşat de presă la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna, Viena, din nou Berna. Intră mai apoi în viaţa politică, lucrează ca subsecretar de stat în Ministerul de Externe şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona.
Revine în ţară în 1938 ca profesor titular la catedra de filozofie a culturii din cadrul Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cluj. În perioada de după Al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea regimului comunist, este destituit de la catedră, i se interzice să mai publice, iar cărţile sale, considerate nocive, sunt scoase din biblioteci. Va fi numit, totuşi, cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj, iar apoi transferat ca bibliotecar – şef la Biblioteca Academiei Cluj. Din 1953 până în 1959, când se pensionează, este cercetător cu jumătate de normă la secţia de istorie literară şi folclor a Academiei şi director-adjunct ştiinţific la aceeaşi Bibliotecă. Doi ani mai târziu, pe 6 mai 1961, închide ochii pentru veşnicie, fiind înmormântat pe 9 mai, în cimitirul satului natal.
FILOZOFIA CUNOAŞTERII – Pietre pentru templul meu, Trilogia cunoaşterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor, Spaţiul mioritic, Feţele unui veac – este fundamentată pe problema cunoaşterii, aflată sub semnul a două concepte originale:
Cunoaşterea paradisiacă, adamică, logică, raţională ce se revarsă asupra obiectului cunoaşterii şi vrea să ―lumineze, să reveleze, să reducă misterele aflate pretutindeni;
Cunoaşterea luciferică ce are ca scop potenţarea, sporirea, adâncirea, amplificarea misterelor. Poetul se află sub semnul cunoaşterii luciferice:
«Eu mă bucur că nu ştiu şi nici nu pot să ştiu ce sunt eu şi lucrurile din jurul meu, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înțeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai intime necesități ale sufletului şi minții mele… Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-l adâncim atât de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare…»
FILOZOFIA CULTURII se bazează pe conceptele de: stil (ansamblu de trăsături determinate de factori ce acţionează asupra comunităţii umane: orizontul spațial şi temporal; o viziune colectivă asupra acestora); spațiu mioritic definit prin plai, succesiunea deal-vale (metafora revelatorie Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai); doina ce evocă acest spaţiu şi exprimă melancolia unui suflet care suie şi coboară dealurile cu obstacole ale sorţii; dorul sufletului duios care circulă sub zodiile unui destin dramatic.
OPERA POETICĂ. Poetul Lucian Blaga ne propune o lirică de cunoaştere în care se regăsesc temele fundamentale din poezia universală, dar abordate într-un stil original. De remarcat titlurile volumelor sale care conțin metafore prin excelenţă revelatorii.
Poemele luminii, construite în jurul metaforei centrale a luminii, se remarcă prin: dorința de contopire cu universul, cu natura, prin cunoaştere; vitalism; raportul dintre bine şi rău, sacru şi profan; nașterea este percepută ca venire în lumină; fiinţa iubită devine izvorul nopţii, marea iubirii (Izvorul nopţii); apar elemente de cosmogonie (Linişte, Lumina); atitudinea față de divinitate (Veşnicul, Inima) şi moarte (Gorunul); se prelucrează miturile biblice (Lacrimile, Eva, Lumina raiului).
Paşii profetului exprimă trăirea intensă sub semnul reflexivităţii asupra raportului om natură: Pan, zeul naturii roditoare, îşi presimte sfârşitul şi înlocuirea lui cu profetul religiei creştine, căci este orb şi bătrân şi deplânge înstrăinarea omului de natură (Pan, Moartea lui Pan, Pustnicul):
Sub clopot de vecerne Pan e trist./ Pe-o cărăruie trece umbra/ de culoarea lunii/ a lui Crist. Timpul şi obsesia morţii îl copleșesc pe poet (Daţi-mi un trup voi, munţilor).
În Marea trecere, aflat sub motto-ul: Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsuri destrămarea..., exprimă experiența tragică a apropierii de somnul adânc, de moarte şi poetul se întreabă asupra rostului său în lume; natura îşi pierde înfăţişarea edenică şi abia dacă se mai regăsește în poveştile şi miturile eterne pe care satul le va pierde curând, chiar dacă poetul mai crede că veşnicia s-a născut la sat (În marea trecere, Sufletul satului, Psalm, Din cer a venit un cântec de lebădă, Bunavestire).
Laudă somnului ne propune o imagine tragică a lumii care şi-a pierdut sacralitatea; spaima de nimicul, marele se asociază cu motivul somnului, cu ideea increatului, a perfecţiunii lucrurilor nenăscute, singurele care nu cunosc moartea; înstrăinarea de sacru a omului proiectează tărâmul mitic într-o apocaliptică degradare şi se instalează sub semnul declinului; sacrul se prăbuşeşte, se destrămă; oglinda adevărului şi a cunoaşterii, apa vie a fântânii sunt tulburate de păianjenii morții; fiinţele celeste au destinul sub semnul suferinţei, timpului, morţii, căci păcatul s-a împlinit şi au aceeași soartă tragică a muritorilor (Paradis în destrămare, Elegie).
La cumpăna apelor, La curțile dorului sunt volume în care poetul îşi exprimă alinarea sufletului, întorcându-se la spiritualitatea spaţiului mioritic, la miturile arhaice cărora poetul le oferă înțelesuri profunde, moderne: ursul cu crin – cel care aduce vindecare printr-un ritual magic; taurul – asociat cu ideea de verticalitate a pământului, a naturii; inorogul – sol al patimei fierbinți, pământești şi care străbate vămile văzduhului ajungând până în celălalt tărâm; cerbul cu stea în frunte – aparține aceluiaşi cult al vegetaţiei; cerbul este cel ce sfarmă ispitele în copite şi adulmecă zările depărtate (La cumpăna apelor, Ursul cu crin, La curţile dorului, Unicornul).
Poezii – ciclul Mirabila sămânţă, reia un mit universal, mitul germinației pe care-l apropie de mitul veşnicei renaşteri a universului şi de cel al genezei biblice; simbolul seminţelor este bobul de grâu; Mirabila sămânță amintește de oul dogmatic al lui Ion Barbu.
Nebănuitele trepte este volumul în care predomină: sentimentul de împăcare a poetului cu legile universului şi ale firii; el acceptă şi trecerea timpului şi moartea ca pe cele mai fireşti lucruri, chiar dacă este dezamăgit; există metafora scării– a treptelor pe care le urcă, dar le şi coboară omul în trecerea lui ( Noiembrie, Epitaf).
Vară de noiembrie are ca temă fundamentală iubirea târzie care îi învăluie fiinţa şi îl facesă accepte mai ușor amurgul vieții (Iubire, A fost cândva pământul străveziu).
DRAMATURGIA. Dramaturgul Lucian Blaga, apreciază Dragoș Protopopescu, este creatorul unui nou mit dramatic, căruia i se poate atribui termenul de artă stihială. Personajele lui sunt simboluri în acțiune, idei-forță. Eroul, prin demoniacul său, este o fiinţă între cer şi pământ. Blaga proiectează dramele umane într-un univers cosmic, cu prelungiri în mit. Determinante fundamentale pentru teatrul său sunt: modernitatea, expresionismul, existențialismul, poeticul, metaforicul, cultivarea ideilor superioare, psihologia abisală a personajelor, simbolicul, prezenţa miturilor fundamentale, lirismul, elementele filozofice şi problematica libertăţii de a alege, cunoaşterea de sine şi a lumii. Dramaturgul Blaga promovează expresionismul care surprinde condiţia tragică a omului modern, înstrăinarea lui de societate, de sine însuși, criza de conștiință a omului care este în căutarea unei noi religiozităţi.
Zamolxe are la bază misterul păgân ce actualizează gândirea folclorică despre drama profetului ucis ca om de propria statuie de zeu. Zamolxe a fost profet înainte de a fi rege şi apoi zeu‖ pentru geto-daci: Un singur lucru este mai tare ca profetul: statuia lui.
Anton Pann este personajul ce devine un alter ego al dramaturgului. Umbra devine simbolul folcloric al propriei conştiințe a poetului dedublat în acest personaj. Mesajul dramei vorbeşte despre rostul creaţiei ca determinant al existenței poetului.
Avram Iancu – într-o viziune originală, simbolică, Lucian Blaga îl înfăţişează pe crăişorul munţilor ca pe o pasăre ce se face om. Poetul-dramaturg a transfigurat mitic drama eroului care înfruntă istoria.
Arca lui Noe are ca model folcloric o legendă răspândită în toată zona balcanică, dar care se regăseşte şi în Biblie (în mitologia iraniană-potopul). Se îmbină elemente religioase cu cele de modernitate pentru a sublinia ideea că omul se confruntă permanent cu idealurile sale, în căutarea Divinului. Omul, ca şi Noe, s-a zbătut între hotarele Răului şi Binelui, între Dumnezeu şi Diavol (căci împreună ei au făcut lumea-doctrina bogumilică).
Meşterul Manole– dramă modernă, existenţială, expresionistă, de idei, mitică (folclorică), psihologică, simbolică, poetică, filozofică, de cunoaştere (prin raportare la Iubire, Creație, Moarte) şi a libertății de a alege între iubire (ca om) şi creație (ca artist), între existența comună şi înveșnicirea prin sacrificiu şi zidire, dramă a inițierii şi cu elemente lirice (tragice). Această dramă a fost considerată una dintre cele mai interesante şi mai valoroase creaţii din dramaturgia secolului XX, aflându-se între cele zece creaţii dramatice ale acestei perioade.
În dramaturgie a lăsat opere de mare valoare universală, ridicându-se la nivelul celor ale lui George Kaiser, Bertolt Brecht, Ernst Toller, Paul Claudel, George Yeats, Eugen O’Neill, J. Wederkind, Eugen Ionescu, Henrik Ibsen.
Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română
