Marin Preda – Evocator al lumii rurale

Scriitorul Marin Preda face parte din perioada postbelică a literaturii române, opera sa literară îmbinând viziunea realistă a lumii cu cea modernă.

La 5 august 1922 se naște, în comuna Siliștea-Gumești din județul Teleorman, Marin Preda, fiul lui Tudor Călărașu și al Joiţei Preda. Familia este una numeroasă, cu mulți frați și surori, unii și din căsniciile anterioare ale părinților: Marin este frate cu Ilinca și Alexandru (Sae); după tată cu Ilie, Gheorghe și Ion, iar după mamă cu Maria și Mița. Întregul material genealogic și biografic va fi transfigurat în ciclul Moromeților.

Marin Preda urmează, cu unele întreruperi, cursurile școlii primare și complementare din satul natal. Învățătorului Ionel Teodorescu (pe care îl are ca dascăl între 1930 și 1934) îi păstrează o amintire luminoasă, socotindu-l unul dintre factorii decisivi ai viitorului său destin, prin faptul că reușise să-i convingă tatăl de necesitatea de a-l lăsa la școală. O fotografie din această perioadă îl arată cu privirea pierdută și cu simțuri aparent adormite; această blegeală va fi comentată în romanul autobiografic Viața ca o pradă și va fi socotită un simbol al unei conștiințe cu evoluții lente și insidioase, înclinate spre reflecție. În 1937 susține examenul de șapte clase în comuna Ciolănești, absolvind cu media 9,15.

Convins că nu există prin definiție istorie fără întâmplări sublime sau tragice, prozatorul Marin Preda mărturisește că, de copil, a avut revelația faptului că se va desprinde treptat de lumea satului în căutarea unui alt destin: «(…) Nu împlineam 10 ani când îmi doream din tot sufletul să nu mai fiu țăran.» Cu toate acestea, este evident că originalitatea și forța creatoare a operei marelui scriitor sunt izvorâte tocmai din spațiul țărănesc primordial, cu tradiții și obiceiuri bine conservate, cu legi nescrise, dar respectate cu sfințenie.

În creionarea noului destin, Marin Preda este nevoit să înfrunte valurile istoriei, de multe ori să se supună unor legi absurde și să se integreze într-un sistem în care valorile umane erau sugrumate. Dar, în ciuda greșelilor istorice comise în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, de către cei care au permis instalarea regimului comunist și pe care apoi l-au slujit, distrugând democrația și libertățile fundamental umane, Marin Preda a crezut mereu în frumusețea morală a omului, pe care-l va considera elementul principal al creației sale, afirmând că «oricare i-ar fi condiția și oricare situația cuvântului, scriitorul nu trebuie să părăsească omul, chiar dacă omul, sătul de propriile fapte, n-ar dori să i se pună în față o oglindă și să-și vadă în ea chipul. Nu totdeauna e plăcut să te vezi așa cum ești. Dar nu poți urca niciun fel de culmi morale și ale conștiinței, dacă nu știi cum arăți.»

La Marin Preda, istoria îndeplinește un rol major în existența și în destinul omului, fapt care reiese din mărturisirile literare ale autorului, dar și din întreaga operă artistică a acestuia. Istoria afectează atât viața individuală (familia, profesia, cercul de prieteni, cuplul), cât și cea colectivă (relațiile socioprofesionale, activitatea politică, performanțele cultural-artistice ş.a.).

Marin Preda consideră că în afara unor noțiuni ca istorie, adevăr, realitate, proza n-ar avea niciun sens (fără istorie, literatura se asfixiază). Datoria prozatorului este aceea de a alege «un erou al cărui destin individual să-l reprezinte sau să se confunde cu cel istoric și social.» Tensiunea lăuntrică a operei lui Marin Preda este o ilustrare a acestei pendulări între timpul individual și cel istoric, uneori cu efecte tragice pentru individ, drama lui fiind, cum se relevă în Imposibila întoarcere, una eternă, aceea că nu are «decât o singură viață de trăit, în timp ce istoria este înceată și nepăsătoare.»

Prin vasta sa activitate de prozator, eseist, dramaturg, editor și traducător, Marin Preda a rămas până astăzi, unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române postbelice. Opera și autorul ei sunt încă ținta unor critici, care stârnesc reacții, de multe ori contradictorii. Multe își au originea în ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda încearcă profesionalismul și curiozitatea cercetătorului literar. Altele, destule și ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atât mai pătimaș – în teritorii aflate înspre marginile literaturii, dacă nu chiar dincolo de ele.

Prozator de factură realistă, Preda lasă faptele să vorbească de la sine, el doar extrăgând semnificații morale cu nebănuite implicații.

Marin Preda e un bun cunoscător al oamenilor, al naturii lor sufletești – indiferent de mediul din care acestea provin: rural sau urban – ceea ce-l ajută la construirea unor personaje unicat în literatura românească. Ilie Moromete și Victor Petrini sunt cele mai reușite exemple. Structura intelectuală a acestor personaje trădează în spatele lor o mare capacitate creativă și de intuiție a comportamentului uman în situații limită.

Autor al unor romane de mare succes și creator al unor personaje celebre, Marin Preda este fără îndoială unul din cei mai însemnați scriitori ai literaturii române. Stins din viață la numai 58 de ani, în deplină forță creatoare, părintele moromețianismului rămâne în memoria noastră prin opera sa, o operă plină de viață, în care dăinuie forța spiritului și încrederea în valorile fundamentale ale umanității.

«Nouă muntenilor ne place să stăm de vorbă până ne dor fălcile; capacitatea speculativă ne e bogată, plăcerea de a privi în sinea noastră caracterul celorlalți, și a face din asta o adevărată sărbătoare, e fără limită», declara Marin Preda în Imposibila întoarcere. Din această stare contemplativă s-a născut originala gândire a lui Moromete care «atrăgea și fermeca lumea, descrețind frunțile și făcându-i nu o dată pe unii dintre ei să simtă că valoarea omului nu stă în cumularea de bunuri, care era singura care conta pentru cei mai mulți, ci în minte, adică în spirit, valoare care îi deosebea cu adevărat de boii pe care îi înjugau.»

Creația literară a lui Marin Preda este una extrem de valoroasă pentru literatura română. El însuși obișnuia să spună că literatura a fost singura dragoste care nu l-a trădat.

Bibliografie: Simion, Eugen – Scriitori români de azi, vol. II- MEMENTO SCHOLARIUM
Societatea Spiritistă Română