Dacă am înțeles bine relația sau mai degrabă, opoziția dintre eternitate și timp, dacă suntem familiarizați cu această idee, știm că timpul nu este decât o măsură relativă a succesiunii lucrurilor tranzitorii, în timp ce eternitatea este esențialmente una imobilă și permanentă, și că nu este susceptibilă de nicio măsură din punct de vedere al duratei, dar și că nu are nici început, nici sfârșit.
Pe de altă parte, dacă ne facem o idee corectă, chiar dacă necesarmente foarte insuficientă despre infinitatea puterii divine, vom înțelege cum este posibil ca universul să fi existat și să existe întotdeauna.
Din moment ce Dumnezeu a existat, perfecțiunile Lui eterne au vorbit. Înainte ca timpurile să se fi născut, eternitatea incomensurabilă a primit cuvânt divin și a fondat spațiul etern ca ea.
În Cartea Spiritelor, Allan Kardec întreabă:
11. Îi va fi vreodată dat omului să înțeleagă misterul Divinității?
«Când spiritul său nu va mai fi obscurat de materie și când, prin perfecțiunea sa, se va apropia de Dumnezeu, atunci el o va vedea și o va înțelege.»
Inferioritatea facultăților omului nu îi permite să înțeleagă natura intimă a lui Dumnezeu. În copilăria umanității, omul îl confundă adesea cu creatura ale cărei imperfecțiuni îi atribuie; dar pe măsură ce simțul moral se dezvoltă în el, gândirea sa penetră mai bine fondul lucrurilor și își face o idee de Dumnezeu mai justă și mai conformă cu o rațiune sănătoasă, deși întotdeauna incompletă.
Dumnezeu, fiind prin natura sa etern, de asemenea a creat eternamente și nu putea fi altfel; căci, oricât de îndepărtată ar fi epoca la care revenim în imaginație, presupusele limite ale creației vor rămâne întotdeauna în afara eternității.
În Cartea Spiritelor, Allan Kardec întreabă:
35. Spațiul universal este infinit sau limitat?
«Infinit. Presupune-i o limită, ce ar fi mai departe? Știu bine, că acest lucru confundă rațiunea ta, și totuși, rațiunea ta îți spune că nu poate fi altfel. Se întâmplă la fel cu infinitul în toate lucrurile; în mica voastră sferă nu îl puteți înțelege.»
Dacă i se presupune o limită spațiului, oricât de departe gândul o poate concepe, rațiunea spune că mai departe de acea limită existe ceva și astfel, din aproape în aproape până la infinit; pentru că, chiar dacă acel ceva, ar fi vidul absolut, ar fi de asemenea spațiu.
Începutul se remontă deci la Dumnezeu. Aparițiile succesive în domeniul existenței constituie ordinea creației perpetue.
În a cincea carte din Codificarea spiritistă, Geneza, miracole și predicții după spiritism, găsim o serie de explicații dictate de Spirite despre Spațiu și Timp.
Allan Kardec ne spune următoarele:
Acest capitol a fost extras textual dintr-o serie de comunicații dictate Societății Spiritiste din Paris între ani 1862 și 1863, cu titlul de Studii Uranografice semnate de spiritul lui Galilei. Mediumul a fost Dl. C.F. Aceste inițiale corespund cu cele ale astronomului spiritist Camille Flammarion.
SPAȚIUL
Au fost date mai multe definiții spațiului; principala este aceasta: spațiul este întinderea care separă două corpuri. De unde, anumiți sofiștii au dedus că acolo unde nu există corpuri, nu există spațiu; este pe ce s-au bazat doctorii în teologie pentru a stabili că spațiu era necesarmente finit, alegând că un anumit număr de corpuri limitate nu pot forma o succesiune infinită și că acolo unde se termină corpurile, se va termina și spațiul. Au definit încă spațiul ca: Locul unde se mișcă lumile, vidul unde acționează materia etc. Să lăsăm toate aceste definiții în tratatele în care se odihnesc, căci nu definesc nimic.
Spațiul este unul dintre acele cuvinte care reprezintă o idee primitivă și axiomatică, evident că pentru el însuși, și că diversele definiții care i s-au putut da nu servesc decât pentru a-l obscuriza. Știm cu toții ce este spațiul și nu vreau decât să stabilesc infinitatea sa, astfel încât studiile noastre ulterioare să nu aibă nicio barieră opunându-se investigațiilor vederii noastre.
Acum, eu spun că spațiul este infinit, din acest motiv este imposibil să-i presupunem vreo limită și că, în ciuda dificultății pe care o avem de a concepe infinitul, ne este totuși mai ușor să avansăm eternamente prin spațiu, cu gândul, decât să ne oprim într-un loc oarecare, după care n-am mai găsi extindere de parcurs
Pentru a ne figura, atât cât ne permite facultățile noastre limitate, infinitatea spațiului, presupunând că pornim de la pământ, pierdut în mijlocul infinitului, spre orice punct al universului și cu viteza prodigioasă a scânteii electrice care străbate mii de leghe pe secundă, de îndată ce am părăsit acest glob, după ce am parcurs milioane de leghe, ne găsim într-un loc de unde pământul nu ne mai apare decât sub aspectul unei palide stele. Un moment mai târziu, urmând întotdeauna aceeași direcție, ajungem la stelele îndepărtate pe care abia le distingeți de la stația voastră terestră. Și de acolo, nu numai că pământul este completamente pierdut pentru vederea noastră în profunzimile cerului, dar chiar și soarele vostru cu toată splendoarea lui este eclipsat de întinderea care ne separă de el. Animați întotdeauna de aceeași viteză a fulgerului, străbatem aceste sisteme de lumi cu fiecare pas cu care avansăm în întindere, insule de lumină eterică, căi steliforme, împrejurimii somptuoase unde Dumnezeu a semănat lumile cu aceeași abundență cu care a semănat plantele în pajiștile terestre.
Acum, mergem abia de câteva minute și deja, sute de milioane și milioane de leghe ne despart de Pământ, miliarde de lumi au trecut prin fața ochilor noștri, și totuși, ascultă! În realitate, nu am avansat un singur pas în Univers.
Dacă vom continua ani de zile, secole, mii de secole, milioane de perioade o sută de ori seculare și neîncetat cu aceeași viteză a fulgerului, în orice parte am merge și spre orice punct ne îndreptăm de la acel grăunte invizibil pe care l-am lăsat și care se numește pământ, nu vom fi avansat mai departe!
Acesta este spațiul!
TIMPUL, ca și spațiul, este un cuvânt definit de el însuși; ne formăm de el o idee mai justă, prin stabilirea relației sale cu întregul infinit.
Timpul este succesiunea lucrurilor și este legat de eternitate în aceeași manieră în care lucrurile sunt legate de infinit. Să presupunem că suntem la originea lumii noastre, în acea epocă primitivă în care pământul nu se balansa încă sub divinul impuls; într-un cuvânt, la începutul Genezei. Acolo, timpul nu a ieșit încă din misteriosul leagăn al naturii și nimeni nu poate spune în ce epocă a secolelor ne aflăm, întrucât pendulul secolelor nu este încă în mișcare.
Dar liniște! Prima oră a unui Pământ izolat sună în clopotul etern, planeta se mișcă în spațiu și de atunci este seară și dimineață. În afara Pământului, eternitatea rămâne impasibilă și imobilă, deși timpul trece pentru multe alte lumi. Pe pământ, timpul înlocuiește eternitatea și pe parcursul unei serii determinate de generații se vor număra ani și secole.
Acum, să ne transportăm în ultima zi a acestei lumi, în ceasul în care, curbat sub greutatea vetusteți, pământul va fi șters din cartea vieții, pentru a nu mai reapărea acolo niciodată: aici, succesiunea evenimentelor se oprește. Mișcările terestre care măsurau timpul se întrerup și timpul se termină cu ele.
Această simplă expunere a lucrurilor naturale ce dau naștere timpului, care îl hrănesc și îl lasă să se stingă, suficientă pentru a arăta că, văzută din punctul în care trebuie să ne plasăm pentru studiile noastre, timpul este o picătură de apă care cade din nor în mare și a cărei cădere este măsurată.
Atâtea lumi în vasta întindere, atâtea timpuri diverse și incompatibile. În afara lumilor, numai eternitatea înlocuiește aceste succesiuni efemere și umple în mod pașnic cu lumina sa imobilă imensitatea cerurilor. Imensitate fără limite și eternitate fără margini, acestea sunt cele două mari proprietăți ale naturii universale.
Ochiul observatorului care parcurge, fără ca vreodată să întâlnească oprire, distanțele incomensurabile ale spațiului și cea al geologului care remontă dincolo de limitele veacurilor sau care descinde în profunzimile eternității fericite, în care se vor pierde într-o zi acționând în concordanță, fiecare în felul său, pentru a dobândi această dublă noțiune de infinit: întindere și durată.
Acum, conservând această ordine de idei, ne va fi ușor să concepem că timpul fiind doar relația dintre lucrurile tranzitorii și depinzând unicamente de lucrurile care se măsoară, dacă vom lua secolele terestre ca unități, le adunăm mii și mii pentru a forma un număr colosal, acest număr nu va reprezenta niciodată mai mult decât un punct în eternitate; cum miile de leghe adăugate miilor de leghe nu sunt decât un punct în întindere.
Astfel, de exemplu, secolele fiind în afara vieții eterice a sufletului, am putea scrie un număr atât de lung cât ecuatorul pământului, și presupunem că am îmbătrânit acel număr de secole, fără ca în realitate sufletul nostru să adauge o zi în plus; și, adăugând la acest număr indefinibil de secole, o serie atât de lungă cât de aici până la soare de numere similare, sau chiar mai considerabile încă, și ne imaginăm trăind timpul prodigioasei succesiunii a perioadelor seculare reprezentate de suma acelor numere, când vom ajunge la final, aglomerarea incomprehensibilă de secole care ar cântări deasupra capului nostru, ar fi ca și cum nu ar exista: va rămâne întotdeauna înaintea noastră toată eternitatea.
Timpul nu este decât o măsură relativă a succesiunii lucrurilor tranzitorii; Eternitatea nu este susceptibilă de nicio măsură din punct de vedere al duratei; pentru ea, nu există nici început, nici sfârșit: totul este prezent pentru ea.
Dacă secole de secole sunt mai puțin de o secundă în raport cu eternitatea: Care este durata vieții umane?
