Ion Creangă

Date biografice: Data nașterii – incertă 

Pentru data nașterii lui Ion Creangă există două variante: 1 martie 1837 și 10 iunie 1839. Astfel, conform unei condici a nou-născuților din satul Humulești, data nașterii lui Creangă ar fi 10 iunie 1839. În același timp însă, scriitorul însuși precizează, în Fragment de biografie, că s-ar fi născut la 1 martie 1837. Criticul George Călinescu propune ca data de 1 martie să fie reținută, conform afirmației scriitorului: «În jurul datei nașterii lui Ion Creangă sunt mari îndoieli și se produc mereu acte de naștere oficiale și contrazicătoare. Data de naștere 1 martie 1837 aleasă de povestitorul însuși trebuie încă păstrată.» (Istoria Literaturii Române, Editura Minerva, 1982).

Cert rămâne faptul că Ion Creangă se naște în satul Humulești din județul Neamț, numele său în acte fiind Ion Ștefănescu. La vârsta de 15 ani, din motive necunoscute, renunță la numele tatălui, adoptându-l pe acela al mamei dinaintea căsătoriei. Petrece o copilărie idilică, într-o familie numeroasă, de răzeși fără pământuri, (Ștefan a Petrei Ciubotariul și Smaranda Creangă – Dicționarul scriitorilor români), având încă șapte frați și surori.

Școlii

Începe școala în satul natal în 1847, dar după un an este trimis de mama sa, cu bunicul matern, David Creangă, să continue școala la Broșteni, pe Valea Bistriței.

Urmează apoi Școala Domnească de la Târgu Neamț (1853 – 1854), unde apare înscris sub numele de Ștefănescu Ion și îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu, descris în nuvela Popa Duhu.

Continuă studiile în 1854 la Fălticeni, la școala de catiheți (fabrica de popi), unde apare înscris cu numele Ion Creangă în loc de Ion Ștefănescu, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții.

Deși nu este atras de preoție, așa cum singur mărturisește, Ion Creangă este nevoit să împlinească visul mamei care intuiește în copil aplecarea către învățătură și capacitatea intelectuală deosebită. Mai mult, provenind dintr-o familie modestă și numeroasă de țărani, în urma decesului tatălui în 1858, întreaga familie rămâne într-o sărăcie lucie.

După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, unde, din cauza problemelor materiale, urmează doar cursul inferior al Seminarului Teologic «Veniamin Costachi» de la Socola. Despărțirea de satul natal este resimțită dureros, după cum mărturisește în Amintiri: «Dragi mi-erau tata și mama, frații și surorile și băieții satului, tovarășii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheață și la săniuș, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând și chiuind, cutreieram dumbrăvile și luncile umbroase, țarinele cu holdele, câmpul cu florile și mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereții! Asemenea, dragi mi-erau șezătorile, clăcile, horile și toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însuflețire.»

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal, nesimțind nici chemarea apostolică și tânjind după casă. Lipsurile materiale, sărăcia de la Humulești, lipsa de perspective îl fac pe Creangă să se întoarcă la Iași, unde caută să-și găsească un rost cu școala pe care a terminat-o.

«Clericul Creangă se reîntorcea la Iași, tocmai în clipa în care începea era profesorilor și a noii burghezi liberale. Acum un țăran ca el își găsește semeni printre popi, învățători, profesori și sălile de curs deschise oricui țin locul saloanelor în care n-ar fi putut intra. Înscrierile lui pe la felurite scoli vin și dintr-o plăcere de cetățean de clasă nouă de a intra peste tot, de a se simți om», scria George Călinescu, despre reîntoarcerea lui Creangă la Iași. Pentru a fi hirotonit diacon, trebuie să se căsătorească și recurge la o soluție de compromis, căsătorindu-se, la 23 august 1859, din interes, cu fiica de numai 15 ani a preotului Ioan Grigoriu, de care se va despărți în 1867. Din această căsătorie a avut un fiu, unicul său copil, Constantin, născut în 1860. Episodul este descris de George Călinescu, Creangă hotărându-și viitorul la un pahar de vin cu un preot.

În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Datorită aprecierii de care se bucură din partea lui Titu Maiorescu, încheind anul I, a fost numit institutor la Școala de la Trei Ierarhi.

După ce timp de 12 ani slujește în rândurile clerului, fiind dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, își încheie cariera ecleziastică, fiind exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), după ce intră în conflict cu autoritățile bisericești (divorțează, trage cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia, merge la teatru și își taie pletele, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon. Răspopirea lui Creangă este efectul unui cumul de factori care constă în principal în incompatibilitatea dintre el și sistemul clerical din Moldova a acelor vremuri. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului).

Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie și din învățământ și își câștigă existența din negoțul cu tutun. Tot în această perioadă, nemaiavând unde locui, se mută într-o bojdeucă din mahalaua Țicău, unde va rămâne până la sfârșitul vieții.

Venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la reprimirea sa în învățământ în 1874. Tot în această perioadă, în 1875, câștigă prietenia lui Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui și, între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, frecventează Junimea și scrie cele mai importante opere ale sale.

Anii de boală

Semne că scriitorul era afectat de epilepsie erau de prin 1879, atunci când a început să scrie mai puțin, câteva pagini pe an.

«Potrivit lui Ienăchescu, începând din 1877 Creangă a avut nevoie să fie suplinit la școală; apoi, din 1880, Constantin își îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicilor; în același an, bolnavul e prea suferind pentru a se duce la ședința Junimii în care Caragiale și-a citit piesa O noapte furtunoasă. Cu toate îngrijirile, boala avea să progreseze încet, de vreme ce la 12 iunie 1881, Constantin îl îndeamnă să se ducă pentru cură balneară la Odesa», scrie Jean Boutiere în lucrarea «Viața și opera lui Ion Creangă».

Tot în această lucrare autorul face referiri la faptul că starea lui Creangă s-a înrăutățit după o decizie neaspirată pe care acesta a luat-o în tratarea bolii:

«De la un timp, destul de greu de precizat, însă, în orice caz înainte de 1880, Creangă resimți atacurile bolii incurabile (epilepsia) care avea să-l doboare înainte de vreme. La început, bolnavul nu avea decât ușoare crize; starea i se înrăutățise însă repede, mai ales după ce comisese imprudența să se trateze la o bătrână tămăduitoare din mahalaua sa, regimul prescris de bătrână predispunând la maladii ale creierului și sistemului nervos», arată Jean Boutiere. Între 1883 și 1889, călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și îngriji sănătatea, îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului.

Pensionar la 50 de ani

Creangă era conștient că suferea de o boală nemiloasă și, după cum notează Jean Boutiere, pe 15 mai 1855 i-a scris lui Negruzzi că a ajuns „bolnav și aproape, dacă nu de tot, idiot.

«Continuă totuși să-și îndeplinească funcția de institutor care-i dă de lucru treizeci de ore pe săptămână și-l obligă să facă de patru ori pe zi prin ploaie și noroi, prin ger și arșița soarelui, drumul lung ce separă bojdeuca de școala din Păcurari. Cam la aceeași dată, era probabil îngrijorat de starea sănătății, deoarece fiul îi scrie, la 23 mai:
N-ai grijă, că de bătrân poți muri, da de boala asta, ba!»

În iunie 1885 și un an mai târziu, Creangă a fost nevoit să se îngrijească din nou la Slănic şi nu-şi pierduse nici buna dispoziție, nici extraordinara poftă de mâncare.

În același timp, se interesa la fiul său, Constantin, pe atunci student la Viena, despre medicii din capitala austriacă.

«Între 1885 și 1887, Creangă, prea suferind pentru a-și face orele, fu constrâns să părăsească postul de institutor (…) Cum nu avea decât vreo 50 de ani, fu silit să se zbată pentru a-și aranja drepturile la pensie și pentru asta făcu câteva călătorii la București. A trăit atunci în lipsuri.»

Un an mai târziu, în 1888, a fost așteptat să ajungă la Humulești unde promisese că se va duce, dar nu a mai ajuns.

În 1889 suferă și mai mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu și Veronicăi Micle.

Afecțiunea gravă, cu manifestări care s-au întețit în ultimii ani de viață, i-a pus capăt povestitorului la vârsta de 52 de ani, în ajunul Anului Nou, la 31 decembrie 1889. Este înmormântat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.

Pedagogul / Învățătorul / Institutorul

Împreună cu alți institutori, publică manuale pentru clasele primare:

Un abecedar, în anul 1868, intitulat «Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară»,
Învățătorul copiilor (1871), Povățuitoriu la cetire prin scriere după sistema fonetică (1876).
În aceste manuale inserează și primele sale povestiri: Inul și cămeșa, Prostia omenească, Poveste, Pîcală, Acul și barosul, Ursul pîcîlit de vulpe».
În 1871 apare în «Columna lui Traian» articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă.
În 1878, pentru activitatea sa didactică, este decorat cu Ordinul Bene-merenti.
Pe 28 octombrie din 1948 a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.

Debutul propriu-zis a fost în revista Convorbiri literare (1875), cu Soacra cu trei nurori, unde a apărut, în scurt timp, și Capra cu trei iezi. Până în 1878, au fost publicate și celelalte povești, citite toate în cenaclul Junimea, unde autorul era gustat pentru anecdotele corosive.

În paginile Convorbirilor literare i-au apărut majoritatea povestirilor.

Amintiri din copilărie, opera sa capitală, a apărut tot în Convorbiri literare: primele două părți în 1881, iar a treia, în 1882. Partea a IV-a a Amintirilor din copilărie, citită de Creangă în cercul literar al poetului N. Beldiceanu, din Iași, a fost tipărită postum, în 1892.

Urmașii

Ion Creangă a avut un băiat, Constantin. Acesta, fost ofițer de carieră, avea să se căsătorească (1886) cu Olga Pătru, fiica unui comerciant din Brăila. Cei doi au avut patru copii, Laetitia, Horia, Silvia și Ion (Ionel). Cei doi nepoți ai lui Creangă, Horia Creangă și Ion Creangă, aveau să devină arhitecți renumiți ai perioadei interbelice.

Horia Creangă a proiectat în capitală peste 70 de imobile. Unele însă au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel că nici specialiștii nu mai recunosc stilul marelui arhitect școlit la Paris.

În continuare vom enumera câteva din operele sale literare:

Povești

Capra cu trei iezi (1875)
Dănilă Prepeleac (1876)
Fata babei și fata moșneagului (1877)
Făt Frumos, fiul iepei
Povestea lui Harap-Alb (1877)
Ivan Turbincă (1878)
Povestea lui Ionică cel prost
Povestea lui Stan-Pățitul (1877)
Povestea porcului (1876)
Povestea poveștilor (1877-1878)
Povestea unui om leneș (1878)
Punguța cu doi bani (1875)
Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

Acul și barosul (1874)
Cinci pâini (1883)
Inul și cămeşa (1874)
Ion Roată și Cuza-Vodă (1883)
Moș Ion Roată și Unirea (1880)
Păcală (1880)
Prostia omenească (1874)
Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

Moș Nichifor Coţcariul (1877)
Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

Un loc aparte în creația sa ocupă Amintiri din copilărie, apărut în Convorbiri literare, primele trei părți între 1881 și 1882, iar partea a patra postum.

Memento Scholarium
Societatea Spiritistă Română