Teresa Sánchez de Cepeda y Ahumada s-a născut la 28 martie 1515, la Gotarrendura, în Castilia, într-o familie nobilă de evrei convertiți. Acolo și-a format o personalitate inteligentă și pasionată. Din originea socială și-a extras ampla deschidere, universul relațional, buna formare, gustul pentru lectură. Va afirma, mai târziu, că lecturile copilăriei i-au revelat adevărul: totul trece, numai Dumnezeu este de ajuns.
La vârsta de șapte ani, Tereza visa să-i imite pe martiri și a plecat împreună cu unul dintre frații săi, dorind să moară pentru credința sa în fața maurilor și să-l vadă pe Dumnezeu în cer. Mai târziu, Tereza a devenit o tânără cochetă, căreia îi plăcea să fie admirată. Însă, după moartea mamei sale, tatăl a trimis-o la internatul surorilor augustine de la Mănăstirea Doamnei Noastre a Grației, unde a început să reflecteze asupra vieții religioase.
La vârsta de 20 de ani, Tereza a intrat în Mănăstirea Încarnării din Ávila, luând numele de Tereza de Isus. Adaptarea la viața carmelită a fost deopotrivă fericită și dificilă, căci sănătatea i-a fost grav afectată, ajungând chiar în pragul morții. Din această cauză, a fost nevoită să se întoarcă de mai multe ori la familia sa pentru a se odihni. Și-a petrecut primii douăzeci de ani de viață religioasă fără evenimente deosebite, străduindu-se neîncetat să-și dăruiască sincer viața lui Dumnezeu. A învățat să se roage, dar a continuat să simtă o tensiune interioară între aspirația absolută către divin și condiția umană limitată.
Citirea Confesiunilor Sfântului Augustin a fost unul din momentele decisive, căci a ajutat-o să mediteze asupra umanității lui Isus. În jurul vârstei de patruzeci de ani, Tereza a experimentat ceea ce ea însăși numește a doua convertire. Dacă prima etapă a fost marcată de efort și luptă personală, acum Tereza se abandonează lui Isus, nu prin constrângere, ci din iubire.
În 1562 Tereza a fondat, la Ávila, micuța mănăstire San José, cu dorința de a reveni la regula primitivă a Carmelului. Astfel, au luat naștere Carmelitele Desculțe. La îndemnul îndrumătorilor săi spirituali, Tereza și-a scris autobiografia, încheiată în 1564, sub titlul Cartea vieții. A încercat să-și trăiască viața de carmelită cu sinceritate și să împărtășească experiența cu ceilalți. Părăsind Ávila, a străbătut drumurile Castiliei și Andaluziei, unde a întemeiat 17 mănăstiri. Același entuziasm al reînnoirii i-a însuflețit și pe carmeliți, printre primii numărându-se Sfântul Ioan al Crucii. Împreună, animați de iubirea lui Hristos, au pornit o adevărată mișcare de înnoire spirituală, care a înflăcărat Spania și a avut ecouri în întreaga lume.
În 1571, Tereza s-a întors la mănăstirea din Ávila, unde a fost numită prioră. Sfântul Ioan al Crucii este capelanul său. Împreună și-au împărtășit experiențele spirituale, iar Tereza a scris Întemeierile. Din 1577, a început să redacteze marea sa carte despre rugăciune: Locuințele sau Castelul Interior.
În paginile cărții Castelul interior se găsește celebra Rugăciune de dăruire, în care Tereza își exprimă deplina încredere și abandonare în voința lui Dumnezeu:
Doamne, fie-Ți milă de mine! Ce vrei să fac, Doamne, fă Tu în mine. Inima mea este a Ta, dispune de ea după voia Ta!
Menționăm din aceeași Carte o altă rugăciune:
Doamne, în liniștea acestei dimineți, vin să-Ți cer pace, înțelepciune și putere.
Vreau să privesc lumea de astăzi cu ochi plini de iubire, să fiu răbdător, înțelegător, smerit, blând și bun, să-i văd pe fiii Tăi dincolo de aparențe, așa cum îi vezi Tu însuți, și astfel să pot prețui bunătatea fiecăruia.
Închide urechile mele la orice murmur, păzește limba mea de orice răutate, iar numai gândurile care binecuvântează să rămână în mine.
Fă să fiu atât de binevoitor și bun, încât toți cei care se apropie de mine să simtă prezența Ta.
Îmbracă-mă în bunătatea Ta, Doamne, și fă ca în această zi eu să Te reflectez.
Amin.
(Sfânta Tereza de Ávila)
La sfârșitul vieții, Tereza a vizitat din nou surorile din mănăstirile pe care le-a întemeiat, a scris scrisori, a oferit ultimele sale sfaturi și, în cele din urmă, epuizată și bolnavă, a murit pe 4 octombrie 1582, la Alba de Tormes.
Tereza de Ávila a intrat în rândul sfinților Bisericii Catolice în anul 1622, fiind canonizată de Papa Grigore al XV-lea. În 1970, Papa Paul al VI-lea a proclamat-o prima femeie Doctor al Bisericii. Se sărbătorește pe 15 octombrie.
Revistă Spiritistă Jurnal de Studii Psihologice
Anul 3, Nr. 11, Noiembrie 1860
Omul
Omul este un compus de măreție și mizerie, de știință și ignoranță. Pe pământ, el este adevăratul reprezentant al lui Dumnezeu, căci vasta sa inteligență îmbrățișează Universul și a reușit să descopere o parte din secretele naturii. Știe să se servească de elemente. Parcurge distanțe imense prin intermediul aburului și poate conversa cu semenul său de la un antipod la altul prin electricitatea pe care știe să o direcționeze. Geniul său este imens, iar atunci când știe să depună toate acestea la picioarele Divinității, aducându-i omagiu, atunci omul este aproape egalul lui Dumnezeu!
Dar cât de mic și de mizerabil este atunci când orgoliul stăpânește ființa sa! Nu-și vede mizeria, nu vede că existența sa, această viață pe care nu o poate înțelege, îi este uneori răpită instantaneu prin simpla voință a acelei Divinități pe care nu o cunoaște, căci nu se poate apăra împotriva ei. E necesar ca destinul său să se împlinească! El, care a studiat și a analizat totul. El, care cunoaște atât de bine mișcarea astrelor, știe puterea creatoare care face să germineze bobul de grâu pe care l-a semănat în pământ? Poate să creeze o floare, oricât de simplă și de modestă? Nu. Aici se oprește puterea sa. Ar trebui atunci să recunoască faptul că există o putere mult superioară celei proprii. Umilința trebuie să-i stăpânească inima și, admirând operele lui Dumnezeu, va face un act de adorare.
O, Dumnezeule! Maestru meu, părintele meu și creatorul meu, binevoiește să-i dai încă o dată slujitorului tău puțin din acea elocvență umană, care aducea convingerea în inimile Fraților care veneau, în jurul scaunului sacru, pentru a se instrui cu privire la adevărurile pe care le-ai învățat.
Scriitor și filosof iluminist francez, Jean-Jacques Rousseau s-a născut în Geneva, Elveția, în 1712, într-o familie protestantă refugiată. A fost educat fără o disciplina riguroasă, fiind elev la o școală de țară și apoi ucenic de sculptor. La vârsta de 16 ani a părăsit Geneva, iar următorii 20 de ani i-a petrecut călătorind. Sub influența Doamnei de Warens, protectoarea sa din Paris, a devenit romano-catolic, deși educația sa fusese calvinistă. A lucrat în calitate de secretar și copist de partituri muzicale. În 1741 a întâlnit-o pe Therese Le Vasseur, cu care a avut cinci copii, încredințați orfelinatului Enfants Trouves, o practică obișnuită în acea vreme, pe care a criticat-o el însuși în Émile sau despre educație.
Louis Charles Alfred de Musset Pathay s-a născut pe 11 decembrie 1810. Când s-a impus pasiunea sa pentru literatură, Alfred de Musset a renunțat la studiile de drept și medicină. În 1829 a publicat Povești din Spania și Italia, care a obținut un oarecare succes. În 1833 a fost publicat volumul poetic Rolla, în care Musset își exprimă gândurile sale despre răul secolului. Această dezamăgire artistică, apropiată istovirii existențiale, poate fi apreciată și în novela sa autobiografică, Confesiunea unui copil al secolului, în care povestește și despre aventura sa cu George Sand în timpul unei călătorii la Veneția. Opera sa poetică, dintre care se remarcă diversele sale Nopți (1835 – 1837), îl situează printre principalii scriitori francezi a-i romantismului, poziție reafirmată în teatrul său deși nu a atins aceleași nivel de intensitate expresivă ca și în opera sa lirică. A fost unul dintre cei mai distinși reprezentanți al secolului în care a trăit și a fost ales membru al Academiei Franceze în 1852.
Dialogul obținut prin intermediul a două mediumurile care servesc ca interpreți pentru fiecare dintre aceste două Spirite, în sesiunea Societății din 18 martie 1859.
Frédéric – Să admitem, de asemenea, că secolul care ne-a admirat a fost foarte sărac ca judecată și că e nevoie de puțin pentru a impresiona oamenii: nimic mai mult decât puțină audacie.
Frédéric François Chopin este considerat drept unul dintre cei mai influenți compozitori de muzică pentru pian. Având un suflet sensibil și nobil, Frederic Chopin a fost un artist romantic tipic; compozițiile sale cu o tonalitate personală au avut un efect determinant aproape o jumătate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în programele de concerte. Tatăl lui Frederic a părăsit Franța încă din tinerețe și s-a stabilit în Polonia, unde a cunoscut-o pe Justyna Krzyzanowska, cu care s-a căsătorit în 1806. Viitorul compozitor s-a născut în Zelazowa Wola, un sat mazovian lângă Varșovia. După registrul stării civile din biserica satului, s-a născut la data de 22 februarie 1810, dar după afirmația mamei sale, Frederic a văzut lumina zilei doar pe 1 martie. A avut trei surori – Ludwika, Izabela și Emilia – cu care și-a petrecut copilăria fericită. Talentul muzical ieșit din comun al lui Chopin a devansat epoca sa.
Primul interviu
S-a născut la Frankfurt Main ca fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710 – 1782), înalt funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731 – 1808).
Bernard Palissy s-a născut în 1510 în Lacapelle-Biron, lângă satul Agen. A fost un celebru ceramist francez care a întruchipat modelul geniului universal al Renașterii. S-a născut într-o familie umilă de artizani de la care a învățat meseria de pictor pe sticlă. Deși i-a lipsit o instruire formală, avea multe preocupări și de-a lungul vieții și-a dezvoltat multe abilități. A lucrat ca pictor pe sticlă, olar, aurar, topograf, proiectant de grădini, chimist, biolog și scriitor.
Félicité Robert de Lamennais sau La Mennais s-a născut în Saint-Malo, Franța în anul 1782 și a murit la Paris în 1854. A fost filosof, teolog catolic și om politic francez, condamnat de Enciclicele Mirari vos în 1832, pentru gândirea sa liberal-catolică, Singulari Nos în 1834 și pentru stăruința în ideile sale cu cartea Paroles d’un croyant (Cuvintele unui credincios).
