Nicolae Bălcescu
Personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de viețuire și comportament prin puterea sa de a se dărui și de a slujii cu abnegație poporul căruia îi aparținea. A străbătut întreaga Europă, din pusta maghiară până pe Tamisa, din biroul lui Lamartines de la Paris, pe malurile Bosforului în condițiile vitrege ale secolului al XIX-lea, sacrificându-și averea, sănătatea și în cele din urmă hristica sa viață, la doar 33 de ani.
Nicolae Bălcescu s-a născut la București, în mahalaua Boteanu pe 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei 5 copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educație a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, astfel încât, în 1832, atunci când se înscrie la Colegiul de la Sf. Sava s-a remarcat prin cunoștințele sale vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine.
În 1838 se înrolează în armată primind gradul de iuncăr, fiind repartizat în escadronul de cavalerie. În 1840 se implică în mișcarea revoluționară condusă de Dimitrie (Mitică) Filipescu. Este prins, arestat și condamnat pentru “tulburarea liniștii obștii”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condițiilor mizere se îmbolnăvește de tuberculoză, boală ce avea să îi fie fatală 10 ani mai târziu.
Ieșit din închisoare, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell și Cezar Boliac pun bazele societății secrete de tip francmasonic “Frăția”, societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluției pașoptiste. “Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea își vede trecutul, prezentul, viitorul. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel popor care și-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al Magazinului istoric pentru Dacia.
Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaș în declanșarea revoluției muntene, a desfășurării și a constituirii programului său. A insistat pentru introducerea și punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea țăranilor) a Proclamației de la Islaz. În timpul revoluției a deținut în primă fază postul de ministru de externe, apoi a fost numit unul din cei patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluționar a desfășurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoașterea revoluției. A avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu și Lajos Kossuth, reușind să aducă cele două tabere la un compromis.
Intervenția trupelor otomane a pus capăt revoluției, Nicolae Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S-a stabilit lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa “Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”. Atât la Paris cât și la Londra a încercat să obțină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acțiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluționar al popoarelor asuprite.
Grav bolnav în 1852 a încercat să revină în țară. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu i s-a permis accesul pe teritoriul țării. Și-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde. La 29 noiembrie 1852, o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu se stingea din viață într-o cameră a hotelului Alla Trinacria, trupul fiindu-i înhumat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.
Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalități ale națiunii române, fiind un vizionar printre fruntașii generației care a condus la constituirea României moderne la 1859 și mai târziu la proclamarea Statului Național Unitar Român în 1918.
