Religia și progresul
Revista Spiritistă – Jurnal de Studii Psihologice, anul 7, nr. 7 , Iulie 1864
Se gândește, de o manieră destul de generală, că biserica admite astăzi focul infernului ca un foc moral și nu ca un foc material; aceasta este cel puțin opinia mari majorității a teologilor și a multor ecleziastici iluminați; dar, nu este totuși decât o opinie individuală și nu o credință dobândită în ortodoxie, altfel ar fi în mod universal profesată. Se poate judeca după tabloul de mai jos, cum un predicator a trasat infernul, în timpul ultimului Post la Montreuil-sur-Mer:
«Focul infernului este de un milion de ori mai intens decât cel de pe pământ, iar dacă unul dintre corpurile care arde acolo, fără să se consume vine pe planeta noastră, va fi respins întrucât el ar mirosi de la un capăt la celălalt!
«Infernul este o vastă și sumbră cavernă, plină de cuie pătrunzătoare, de lame de săbii foarte ascuțite, de lame de cuțite foarte tăioase, în care sunt precipitate sufletele celor condamnați!»
Ar fi superfluu să refutăm această descriere; cu toate acestea, am putea întreba oratorul de unde a scos o cunoaștere atât de precisă despre locul pe care-l descrie; cu siguranță, că nu este în Evanghelie, unde nu se vorbește nici de cuie, nici de săbii și nici de cuțite. Pentru a știi că acele lame sunt bine ascuțite și foarte tăioase, este necesar să le fi văzut și probat; Oare, un nou Aeneas sau Orfeu, ar fi descins, el însuși, în aceea cavernă sumbră, care, de asemenea, are un aer foarte familiar cu Tartarul păgân? El ar fi trebuit să explice, de asemenea, acțiunea pe care cuiele și cuțitele le pot avea asupra sufletelor și necesitatea ca acestea să fie foarte tăioase și bine călite. Deoarece cunoaște atât de bine detaliile interioare ale acelui loc, el ar fi trebuit să spună, de asemenea și unde este situat. Nu se află în centrul Pământului, deoarece presupune cazul că unul dintre corpurile pe care le conține va fi lansat pe planeta noastră. Așadar, este în spațiu? Dar, astronomia a examinat cu privirea mult înainte, fără să descopere nimic; este adevărat că ea nu a privit cu ochii credinței.
Oricum ar fi, acel tablou a fost făcut să-i readucă înapoi pe increduli? Este mai mult decât îndoielnic, pentru că este mai propice să diminueze numărul credincioșilor.
Ca contrapartidă, vom cita următorul fragment dintr-o scrisoare scrisă în Riom și care a fost relatată de ziarul La Verité, în numărul din 20 Martie 1864:
«Ieri, spre surprinderea mea și spre marea mea satisfacție, am ascultat cu propriile mele urechi această mărturisire liniștitoare ieșită din gura unui predicator elocvent, în prezența unui numeros auditoriu uluit: Nu mai există infernul… Infernul nu mai există…. El este ramplasat de o admirabilă substituire: focurile carității, focurile iubirii răscumpără greșelile noastre!
«Doctrina noastră divină (Spiritismul) nu este cuprinsă în întregime în aceste câteva cuvinte?»
E inutil să spunem, care dintre cei doi a avut o mai mare simpatie la auditoriu; dar, al doilea ar putea fi chiar acuzat de erezie de către primul. Pe vremuri, el ar fi ispășit, în mod infailibil, pe un rug sau într-o temniță, la audacia de a proclama că Dumnezeu nu arde creaturile sale.
Acest dublu citat ne sugerează următoarele reflecții:
Dacă unii cred în materialitatea pedepselor, în timp ce alții nu cred, nu necesariamente unii greșesc în timp ce ceilalți au dreptate.
Acest punct este mai capital decât pare la prima vedere, pentru că este calea deschisă interpretărilor într-o religie fondată pe utilitatea absolută a credinței și care, în principiu, respinge interpretarea.
Este destul de sigur că, până în zilele noastre, materialitatea pedepselor a făcut parte din credințele dogmatice ale Bisericii; prin urmare, de ce toți teologii nu cred în ea? Întrucât nici unii, nici alții nu au verificat lucrul pentru ei înșiși, cine îi face pe unii să vadă doar un sens figurat unde alții văd realitatea, dacă nu este rațiunea care, în ei, învinge credința oarbă? Acum bine, rațiunea este un examen liber.
Aici, așadar, rațiunea și examenul liber intră în Biserică prin forța opiniei; am putea spune, fără metaforă, prin poarta infernului; este lovitura dată în sanctuarul invariabil al dogmelor, nu de laici, ci de propriul cler.
Să nu credem că această chestiune e de minimă importanță; poartă în sine germenul unei întregi revoluții religioase și o imensă schismă, mult mai radicală decât protestantismul, pentru că amenință nu numai catolicismul, dar și protestantismul, Biserica greacă și toate celelalte secte creștine. Într-adevăr între materialitatea pedepselor și pedepsele pur morale, există o mare diferență între sensul propriu și cel figurat, între alegorie și realitate; odată ce admitem flăcările infernului ca o alegorie, rămâne evident că cuvintele lui Isus: “Mergi în focul etern” au un sens alegoric; e aici consecința, că a trebuit să se fi întâmplat la fel cu multe alte cuvinte ale Sale.
Însă, consecința cea mai gravă este aceasta: Din moment ce se admite interpretarea unui punct, nu există nici un motiv pentru a respinge interpretarea celorlalte; prin urmare, așa cum am spus, poarta este deschisă discuției libere, o lovitură mortală dată principiului absolut a credinței oarbe. Credința în materialitatea pedepselor este în mod intim legată de alte articole de credință care sunt corolarul; transformată această credință, celelalte vor fi transformate prin forța lucrurilor și așa, din aproape în aproape.
Iată, deja o aplicare. Cu doar câțiva ani în urmă dogma: “În afara Bisericii nu există salvare” a fost în toată forța ei; botezul a fost o condiție atât de imperioasă, că era suficient ca copilul unui eretic să-l primească în mod clandestin și în ciuda voinței părinților pentru a fi salvat, deoarece tot ceea ce nu era în mod riguros ortodox era în mod iremisibil condamnat. Biserica a renunțat la absolutismul său în această privință, dar rațiunea umană s-a rebelat contra gândul că acele miliarde de suflete vor fi sortite la tortura eternă, chiar dacă nu a depins de ele să fie luminate de adevărata credință, că nenumărații copii care au murit înainte de a fi conștienți de acțiunile lor și care nu sunt mai puțin condamnați, dacă neglijența sau credința religioasă a părinților lor i-a privat de botez. Ea spune astăzi sau cel puțin majoritatea teologilor spun că, acești copii nu sunt responsabil de vina părinților lor; că responsabilitatea nu începe decât din momentul în care are posibilitatea de a fi luminat și că, dacă persoana refuză, din acel moment, acei copii nu sunt condamnați pentru că nu au primit botezul; că același lucru este valabil pentru sălbaticii și idolatrii tuturor sectelor. Unii merg mai departe; ei recunosc că, pentru a practica virtuțile creștine, adică umilința și caritatea, putem fi salvați în toate religiile, pentru că a trăi creștinește depinde atât de voința unui indian, unui evreu, unui musulman, unui protestant cât și a unui catolic, să trăiască în mod creștin; că cel care trăiește astfel, este în Biserică prin Spirit, dacă nu este de formă. Nu este acesta principiul: “În afara bisericii nu există salvare” extins și transformat în acesta: “În afara carități nu există salvare?” Este precizamente ceea ce învață Spiritismul și, totuși, pentru aceasta este declarat a fi opera demonului. De ce ar fi mai degrabă aceste maxime suflarea demonului în gura spiritiștilor, mai mult ca în cea a miniștrilor Bisericii? Dacă ortodoxia credinței este amenințată, ea nu este de Spiritism, ci chiar de propria Biserică, pentru că ea e supusă, fără să-și dea seama, la presiunea opiniei generale și că, printre membrii, se găsesc cei care văd lucrurile mai elevat și în care puterea logicii a învins credința oarbă.
Fără îndoială, ar părea temerar să spunem că Biserica mărșăluiește spre reîntâlnirea cu Spiritismul; totuși, este un adevăr care va fi recunoscut mai târziu; în timp ce mărșăluiește pentru a îl combate, nu îi sunt mai puțin asimilate principiile, puțin câte puțin, fără să își dea seama.
Această nouă manieră de a lua în considerare chestiunea salvării este gravă; Spiritul, mai presus de formă, este un principiu eminamente revoluționar în ortodoxie. Salvarea fiind recunoscută posibilă în afara bisericii, eficacitatea botezului este relativă și nu absolută: devine simbol. Dacă copilul care nu a primit botezul, nu suportă pedeapsa pentru neglijența sau rea voința părinților săi, atunci, cum rămâne cu pedeapsa suportată de întreaga rasă umană din vina primului om? Cum rămâne, de asemenea, cu păcatul original, după cum îl înțelege Biserica?
Cele mai mari efecte au adesea cele mai mici cauze; dreptul la interpretare și liberul examen fiind admise în această chestiune, puerilă în aparență, de materialitatea pedepselor viitoare, este un prim pas, a cărui consecințe sunt incalculabile, pentru că este o breșă făcută imuabilității dogmatice, iar o piatră scoasă târăște altele. Poziția Bisericii este stânjenitoare, trebuie să recunoaștem; cu toate acestea, nu există de luat decât una dintre aceste două partide: să rămână staționară în continuare sau să meargă înainte; dar, atunci nu poate scăpa de această dilemă: dacă Biserica se imobilizează de o manieră absolută în erorile trecutului, ea va fi în mod infailibil debordată, așa cum este deja, de fluxul de idei noi, apoi izolată, apoi dezmembrată, așa cum ar fi fost astăzi dacă ar fi persistat să respingă de la sânul ei, pe cei care cred în mișcarea Pământului sau în perioadele geologice ale creației; dacă Biserica intră pe cale interpretării dogmelor, ea se transformă și intră acolo, prin simplul fapt că a renunțat la materialitatea pedepselor și necesitatea absolută a botezului.
Riscul unei transformări, de altfel, este formulat, în mod clar și energic, în următorul pasaj a unei mici broșuri publicată de R. P. Marin de Boylesve, a Companiei lui Isus, cu titlul de: Le miracle et le diable ca răspuns la Revue des Deux-Mondes.
«Există, printre altele, o chestiune care, pentru religia creștină, este viața sau moartea, chestiunea miracolului. Cea a diavolului nu este cu nimic mai puțin. Eliminați diavolul și creștinismul dispare. Dacă diavolul nu este decât un mit, căderea lui Adam și păcatul original intră în regiunile fabulei; izbăvirea, în consecință, botezul, Biserica, creștinismul, într-un cuvânt, nu mai au nici un motiv de a fi. Prin urmare, știința nu se cruță pentru a șterge miracolul și pentru a suprima diavolul.»
Astfel încât, dacă știința descoperă o lege a naturii care intră în domeniul faptelor naturale, un fapt reputa miraculos; dacă știința demonstrează anterioritatea rasei umane și multiplicitatea originii sale, tot edificiul se destramă. O religie este foarte fragilă, când o descoperire științifică este pentru ea o chestiune de viață și moarte. Este o confesiune incomodă. În ceea ce ne privește, suntem departe de a împărtăși aprehensiunea lui P. Boylesve privind creștinismul; noi spunem că creștinismul așa cum a ieșit din gura lui Isus, dar numai așa cum a ieșit, este invulnerabil, pentru că este legea lui Dumnezeu.
Concluzia în acest sens este: Nici o concesie, la pedeapsa cu moartea. Autorul uită să examineze, dacă există mai multe șanse de a trăii în imobilitate; opinia noastră este că există mai puține, dar că valorează mai mult să trăiești transformat decât să nu trăiești deloc.
În ambele cazuri, o sciziune este inevitabilă; am putea spune chiar că există deja; unitatea doctrinară este ruptă, deoarece nu există un acord perfect în învățământ; că unii aprobă, ceea ce alții blamează; că unii absolvă, în timp ce alții condamnă. Așadar, vedem credincioșii mergând de preferință la cei ale căror idei le convine cel mai bine; divizându-se păstorii, turmele se divid egalmente. De la divergență la separare, distanța nu e mare; un pas în plus, iar cei care sunt înainte vor fi tratați ca eretici de către cei care rămân în urmă. Acum bine, acesta este schisma stabilită; Aici este pericolul imobilității.
Religia sau mai bine spus, toate religiile, sunt supuse, în pofida lor, influenței mișcării progresive a ideilor. O necesitate fatală le obligă să se mențină la nivelul mișcări ascendente, cu pedeapsa de a fi submerse; prin urmare, toate ele au fost constrânse, din când în când, să facă concesii științei și să atenueze sensul literal al anumitor credință înaintea evidenței faptelor; cea care ar repudia descoperirile științei și consecințele lor, din punct de vedere religios și-ar pierde mai devreme sau mai târziu autoritatea și credibilitatea și ar augmenta numărul incredulilor. Dacă o religie oarecare poate fi compromisă de știință, vina nu este a științei, ci a religiei, fondată pe dogme absolute, în contradicție cu legile naturii, care sunt legile divine. Prin urmare, repudierea științei este repudierea legilor naturii și astfel, chiar renegarea operei lui Dumnezeu; a o face în numele religiei ar fi să-l punem pe Dumnezeu în contradicție cu el însuși și să-l facem să spună: Am stabilit legile care guvernează lumea, dar nu cred în aceste legi.
Omul, de toate vârstele, nu a fost apt să cunoască toate legile naturii; descoperirea succesivă a acestor legi constituie progresul; de aici, pentru religii, necesitatea de a pune credințele lor și dogmele lor în armonie cu progresul, cu pedeapsa de a primi dezmințirea faptelor constatate de știință; numai cu această condiție o religie este invulnerabilă. În opinia noastră, religia ar trebui să facă mai mult, decât să se lase remorcată de progres, pe care nu îl urmează decât ca pe o constrângere și forțat, ea ar trebui să fie santinela de avansare, pentru că îl onorează pe Dumnezeu proclamând măreția și înțelepciunea legilor sale.
Contradicția care există între anumite credințe religioase și legile naturale a făcut ca cei mai mulți să fie increduli, al căror număr augmentă pe măsură ce cunoașterea acestor legi se popularizează. Dacă acordul dintre știință și religie ar fi imposibil, nu ar exista religie posibilă. Noi proclamăm în mod deschis posibilitatea și necesitatea acestui acord, deoarece, în opinia noastră, știința și religia sunt surori pentru cea mai mare glorie a lui Dumnezeu și trebuie să se completeze una pe alta, în loc să se dezmintă una pe alta. Ele își vor întinde mâna când știința nu vede în religie nimic incompatibil cu faptele demonstrate, iar religiei nu-i va trebui să-i mai fie teamă de demonstrarea faptelor. Spiritismul, prin revelarea legilor care guvernează relațiile lumii vizibile și ale lumii invizibile va fi elementul de uniune care le va permite să se privească față în față, fără să se râdă una de alta, fără să tremure. Este prin acordul credinței și al rațiunii prin care Spiritismul aduce înapoi la Dumnezeu atâția increduli în fiecare zi.
