Manoel Philomeno Batista de Miranda s-a născut la 14 noiembrie 1876, într-un loc numit «Jangada» din municipiul Conde, statul Bahia, fiind părinții săi Manuel Batista de Miranda și Umbelina Maria da Conceição.
Convertit la spiritism în orașul Alagoinhas în 1914 de mediumul Santurino Favila, care l-a vindecat de o boală gravă. În acea perioadă a cunoscut pe Jose Petitinga, în capitală, cu care puțin mai târziu a stabilit relații de prietenie, începând să frecventeze sesiunile «Uniunii Spiritiste Bahia», recent fondată în 1915.
În 1918, Manoel Miranda a fost unul din cei mai asiduu frecventatori, cu un interes superior pentru subiectele doctrinare ale Spiritismului și unul dintre cei mai fermi adepți ai învățăturilor sale. A fost trasată frumoasa sa traiectorie ca discipol fidel….
Leopoldo Machado care l-a cunoscut suficient de bine a spus despre Miranda că era un discipol credincios de-a lui Petitinga. Că avea maniera și felul său special de a trata și îndoctrina asistenții în sesiunile «Uniunii» care erau mereu pline de ascultători interesați sau curioși asupra lecțiilor spiritiste a lui Miranda, bazate infailibil, pe un magistral verset Evanghelic.
În aprilie din 1921, a fost ales al doilea secretar al «Uniunii Spiritiste Bahia»; prim secretar la alegerile sociale de duminică din 22 ianuarie 1922, prezidând prima sesiune ca președinte ales al adunării generale la 27 aprilie 1939. Când a dezîncarnat Jose Petitinga a fost reales pentru un nou exercițiu, care nu l-a terminat.
În această lungă perioadă de pregătire spiritistă, Miranda a fost o fortăreață a Spiritismului nu numai în «Uniune», ci în toate părțile. Oriunde se afla, acolo era doctrina și propaganda sa exercitată precum un erudit, un devotat. Simplu, delicat în tratament, dar eroic în luptă, educat și sigur în distrugerea atacurilor murdare, joase și grandilocvente împotriva învățăturilor luminoase ale Mângâietorului.
Enorma sa modestie nu i-a permis să producă o Operă care să-l facă să iasă în evidență printre frații încarnați. Nu a vrut să iese în evidență pe pământ, poate pentru că acum, după ce a procedat corect, strălucește ca un soare în eternitate, pentru a lumina mai bine «prizonierii cărnii».
În 1931, Miranda a publicat deja o broșură numită «Pentru că sunt spiritist» ca răspuns la cele scrise de părintele Huberto Rohden. Lucrările «Recenzia Spiritismului în Bahia» și «Fragmente care justifică Spiritismul» scrise de el, sunt publicate fără numele său. Prima a fost publicată la cea de-a 25-a aniversare a Uniunii Spiritiste din Bahia la 23 decembrie 1940, iar cea de-a doua la sfârșitul anului 1941.
Pe lângă toate muncile «Uniunii», neobositul, prezida sesiunile și muncile mediumnice ale «Grupului Fraternitate», care se reuneau în reședința sa. Vizitează alte grupuri și societăți, inclusiv una din Alagoinhas.
Suferea îngrozitor de inimă, dar urca nenumăratele scării pentru a nu rata sesiunile mediumnice, întotdeauna surâzător și entuziast, chiar dacă spiritele care cunoșteau delicata sa stare i-au recomandat odihnă maximă și să renunțe la responsabilitățile doctrinare. Dar el, neînspăimântat, replica că este datoria lui.
Voia să se stingă făcându-și datoria. Simțea o imensă bucurie oferind ultimele sale zile servindu-i lui Isus! « Nu aș renunța a urca niciodată acele scări, atâta timp cât am forță…..»
Ultimele sale cuvinte cu privire la această rezoluție, petrecută cu o zi înainte ca el să părăsească această lume, au fost:
«Acum, da! Acum, mă duc pentru că nu mai pot. Sunt satisfăcut pentru că am îndeplinit datoria mea . Am făcut ce-am putut….sau ceea ce mi-a fost cu putință. M-am făcut responsabil de muncile doctrinare, așa cum deja am hotărât.»
Desprinderea sa a avut loc la ora 21:40 pe 14 iulie 1942, efectuându-se înmormântarea cu un mare acompaniament a doua zi la ora 16.
A fost devotat Spiritismului. Credincios discipol al Maestrului Isus și foarte drag tuturor celor care l-au cunoscut, pentru că cine l-a cunoscut nu putea să nu-l stimeze.
Să-i imităm exemplul său. Până în ultimul moment, el a demonstrat cea mai mare fermitate în liniștea celor drepți, proclamând și mărturisind măreția nemuritoare a doctrinei Spiritiste.
Fragmente din Biografie de A. M. Cardoso e Silva Cartea Reuniuni Mediumnice
Proiectul Manoel Philomeno de Miranda
În luna mai al anului 1990, a fost creat Proiectul Manoel Philomeno de Miranda în sprijinul și pentru pregătirea integranților ariei mediumnice a Centrelor Spiritiste, cu seminarii, cursuri și conferințe.
Echipa actuală este compusă din José Ferraz, Nilo Calazans și João Neves. Au contat și cu ajutorul unui alt coleg Geraldo Carvalho de Azevedo, retras din activități din motive de sănătate.
Fiind aceste persoane membri a aceluiași Centru Spiritist Calea Răscumpărării din Bahia, trăind în lucrarea doctrinară zilnic, timp de 45 de ani, a fost ușor să dezvolte programul și să îl ducă mai departe cu rezultate excelente.
Denominarea întreprinderii spiritiste, ca echipă armonică, și-a dobândit propria identitate și își propune să ofere în continuare serviciile pe care le prestau de mai bine de 19 ani, în favoarea experienței și educației mediumnice conform bazelor Codificării Spiritiste.
Amplitudinea activităților cuprinde următoarele opere literare:
Reuniuni Mediumnice, Experiența Mediumnică, Terapia prin intermediul Paselor, Calitate în practica mediumnică, Conștiință și mediumnitate, Dezobsesie și Orientare Fraternală, acum adăugate la Operele Literare ale cărților numite Pase – Învățând cu Spiritele și Studiind Cartea Mediumurilor.
André Luiz s-a făcut cunoscut în literatura spiritistă, odată cu apariția cărții Casa Noastră psihografiată de Francisco Candido Xavier. Chico Xavier este un bine cunoscut medium și divulgator al spiritismului în Brazilia și mai târziu, în întreaga lume. Reamintim că cel care întotdeauna i-a fost alături și a supravegheat activitățile sale mediumnice a fost binefăcătorul spiritual Emmanuel.
În 1944 se publică în Brazilia, cartea Casa noastră care este dictată de Andre Luiz, revoluționând concepția noastră despre viața de după moarte. Prima ediție a cărții a fost publicată de Federația Spiritistă Braziliană în 1944, dar în prefață Emmanuel consemnează dată de 3 Octombrie 1943, ceea ce denotă că psicografierea a fost terminată cu un an înainte. Casa noastră descrie activitățile orașului spiritual, dar și prezintă detalii despre viața pe Pământ a autorului.
Andre Luiz nu este adevăratul său nume. Potrivit cuvintelor sale optează să rămână în anonimat atunci când decide să publice cartea, înțelegând că: “existența umană prezintă o mulțime de vase fragile, care nu poate conține încă tot adevărul”.
Chico Xavier povestește că după ce a terminat psicografierea cărții Casa noastră, aștepta ca autorul să se semneze cu numele ultimei sale încarnări. Surprins, într-o noapte de Andre Luis, îl informează că pentru a nu îi cauza probleme va utiliza un pseudonim și că peste un an va înțelege mai bine decizia lui. Atunci, Chico l-a întrebat care v-a fi pseudonimul, iar autorul a semnalat numele fratelui mai mic al mediumului, Andre Luis.
În 1944, soția renumitului scriitor Humberto de Campos (1886 – 1835), a dat în judecată pe Francisco Candido Xavier și editura pentru a obține drepturile de autor ale cărților dictate mediumnic de Humberto de Campos. După o largă istorie, procesul s-a încheiat cu achitarea mediumului și a editurii. De atunci, Humberto de Campos, în Spirit, a început să folosească în cărțile sale psicografiate pseudonimul Fratele X.
De asemenea, Emmanuel în prefața cărții Casa Noastră declară: “Pentru a aduce valoroase impresii colegilor de pe Pământ, a fost nevoie să se despuie de toate convențiile, inclusiv de propriul său nume, pentru a nu răni inimi iubite, încă învăluite în vechile mante ale iluziei”.
Andre Luis se prezintă ca o persoană normală, previzibilă, dar fără grade sau măreții spirituale. În primele pagini ale cărții se referă la personalitatea sa afirmând: “Fiul unor părinți, probabil, excesiv de generoși, am obținut diplomele universitare fără prea mari sacrificii, am împărtășit viciile tinereții vremii mele, am organizat o familie, am avut copii, urmărind situații stabile, care să garanteze liniștea economică a grupului familial; dar, examinându-mă atent pe mine, tăcuta acuzație a conștiinței mele, mă făcea să experimentez noțiunea timpului pierdut. Am locuit pe Pământ, m-am bucurat de bunurile sale, de binecuvântările vieții, dar nu i-am retribuit nici un ban din datoria uriașă contractată. Am avut părinți a căror generozitate și sacrificii pentru mine niciodată nu am știut valora; soție și copii pe care i-am prins cu forța în pânzele rigide ale egoismului destructiv. Am avut o casă care am închis-o tuturor celor care umblau prin deșertul angoasei. M-am simțit fericit cu bucuriile familiei uitând să extind această binecuvântare divină la imensa familie umană, surd la cele mai elementare datorii de fraternitate”.
Transformarea operată în interiorul său este descrisă atât în cartea Casa Noastră, cât și în cartea Mesagerii, în care afirmă: “Impulsionat în a distruge castelele mele de exclusivism nedrept, am simțit că o altă iubire se instalează în sufletul meu”.
Andre a acceptat, bucuros, noua și fascinanta sa etapă existențială afirmând: Ce mare este Providența Divină! Cu câtă înțelepciune dispune Domnul toate muncile și toate situațiile vieții! Cu câtă iubire se ocupă de toată Creația!
După 50 de ani (1943-1993) de la terminarea psihografierii cărții Casa Noastră se revelă identitatea lui Andre Luiz, ca fiind Dr. Carlos Chagas.
Carlos Chagas, medic brazilian, cunoscut pentru descoperirea bolii care îi poartă numele (vedeți Tripanozomiaza) și, de asemenea, pentru eradicarea malariei care afecta muncitorii. A introdus o noutate, care consta în utilizarea unui insecticid pentru dezinfectarea caselor, obținând un succes surprinzător.
S-a născut în Oliveira la 9 iulie 1879. În 1903, s-a licențiat la Facultatea de Medicină din Rio de Janeiro. Cu un an înainte a intrat la Institutul Serterapeutică din Manguinhos (actuala fundație Oswaldo Cruz) pe care a condus-o din 1917, înlocuindu-l pe profesorul și prietenul său Oswaldo Cruz. În 1925, a fost numit profesor de medicină tropicală la Facultatea de Medicină din Rio de Janeiro.
În 1905, a organizat și a condus o campanie împotriva malariei, aplicând utilizarea insecticidelor pentru eradicarea boli. În 1909, a descoperit protozoar cel care cauza tripanozomiaza americană, pe când conducea o comisie, inițiată cu doi ani înainte și însărcinată cu combaterea acestei boli în statul Minas Gerais. Ca omagiu adus lui Oswaldo Cruz, i s-a dat numele de Tripanozoma cruzi (vedeți tripanozoma). Studiul său asupra acestei boli, cunoscut la nivel mondial sub numele de boala Chagas, a fost cel mai cuprinzător studiu realizat până în prezent de un singur cercetător. Acest studiu a inclus toate aspectele bolii: anatomie, patologie, epidemiologie, etiologie, forme clinice și mijloace de transmitere.
Copii săi Evandro și Carlos Chagas s-au dedicat, de asemenea, carierei științifice.
Carlos Chagas a murit la Rio de Janeiro în 1934.
Cărțile dictate de Andre Luis sunt:
Casa noastră Mesagerii Misionari ai luminii Muncitorii ai vieții eterne În lumea majoră Acțiune și reacțiune Liberare Între pământ și cer În domeniile mediumnității Mecanisme ale mediumnității Evoluția în două lumi Conduita spiritistă Sexul și destinul Dezobsesare Și viața continuă Agenda Cristiană Soare în suflete Semnal verde Direcții de pace Opinie spiritistă Studiază și trăiește
Ultimele două cărți sunt psihografiate în colaborare cu Emmanuel.
“Mergi fiul meu, drumul e deschis în fața ta; eu am să merg în urma ta pentru a te susține”
Ieronim de Praga
Din acest moment, Ieronim de Praga îl va numi pe Leon Denis “fiul meu”. Denis răsplătindu-i tratamentul, îl va denomina “tatăl meu”.
Viața lui Ieronim din Praga este atât de inseparabilă în prima jumătate de viață, de reformatorul englez John Wycliffe, iar în a doua jumătate a vieții, de reformatorul ceh Jan Hus. Între John și Jan trasează traiectoria sa istorică, care începe într-o clasă la Oxford și se termină într-un pumn de cenușă, pe care curenții Dunării o poartă în direcția mării.
Ieronim s-a născut în Praga, Jan Hus în Hussinetz, Boemia. S-au cunoscut în fragedă tinerețe, dar s-au separat când Hus s-a decis să intre la ordine și Ieronim a plecat în Anglia, înscriindu-se la Oxford. El avea să se întoarcă ani mai târziu, aducând deja flacăra pe care o va comunica altora, lucru care va ascensiona focurile din piața publică din Konstanza.
Ieronim era inteligent, energic, genial. Când a ajuns în Anglia, au trecut mai puțin de zece ani de când Wycliffe a murit în parohia sa din Lutterworth, unde, tot predicând cu aceeași convingere exacerbată a fost culminat de o apoplexie. Dar, el continua viu, aproape palpabil printre zidurile Oxfordului. Istoria luptelor sale, vehementele sale scrierii au circulat intens printre portofoliile Universității. Wycliffe nu era doar un om al adevărului, ci era, de asemenea, un patriot.
Când Eduard al II-lea a răspuns, revoltat, la legitimitatea pe care de la Juan fără Pământ, Sfântul scaun o exige ca omagiu feudal pentru suveranii englezi, eroul național s-a alăturat teologului și predicatorului. Parlamentul deja s-a pronunțat contra acelei plăți. O delegație a fost trimisă la Grigore al XI-lea pentru a discuta și reglementa chestiunea, iar numele lui Wycliffe se găsea al doilea în acea comisie reală. În Bruges cei 7 ambasadori reali se reuneau pentru a conferi cu trei comisari din Roma. Rezultatele nu au fost favorabile prezumțiilor reale și Wycliffe a părăsit dezbaterea, în mod special, informat de vicleșugurile, șiretlicurile și manevrele curții papale.
La întoarcere, a exprimat în mod deschis punctul său de vedere despre biserică și papă. Wycliffe era o personalitate înflăcărată și de fiecare dată când ocupa catedra la Oxford, izbucnea câte un incendiu. Bucurându-se de cel mai mare sprijin al Universității, nu se sfia când trebuia să vorbească. A început prin a ataca ordinele cerșitorești care au atins o imensă dominare asupra spiritului superstițios al populațiilor.
Ieronim a citit impetuos remarcabila carte “Trialogul” în care Wycliffe a introdus trei interlocutori: Adevărul, Minciuna și Prudența. Un incredibil denunț se făcea acolo.
Pentru a motiva jurisdicția pe care biserica o aroga asupra conștiințelor, teologii invocau un text vag din Scripturi, cel în care era dat apostolilor puterea de a uni sau dezuni, în alți termeni, de a absolvi sau condamna, fie în mod gratuit, fie într-un fel s-au altul condițiile stabilite. Indulgențele erau depline sau parțiale. Cele depline obțineau remisiunea la toate pedepsele temporale. Acestea costau bani buni, pentru că erau relaționate cu cele mai bune locuri și mai apropiate, de partea dreaptă a Tronului pe care este așezat Dumnezeu Tatăl. Dar, erau indulgențe accesibile tuturor pungilor. Erau de la 40 la 100 de zile, de la 7 la 10 ani. De exemplu, 40 de zile de indulgență, dispensau de 40 de zile de suferință în purgatoriu. În concluzie, doar mergea în infern cine……nu avea bani. Și, de aceea, au fost cazuri de persoane care și-au ipotecat proprietățile la ordinele religioase pentru o concesiune a perpetuității. Iar, cel mai trist era că ordinele acceptau această negociere nefastă. Wycliffe scria:
-În limbajul bunului simț, nu înseamnă decât un trafic care presupune o abilitate atât pentru una din părți, precum și credulitatea celeilalte.
Acum, Ieronim venea de pe Continent și Continentul era literalmente infestat. Indulgențele papale erau vândute pe băncile din piață lângă legume.
John Wycliffe
Wyclieffe nu a iertat nici prezentul, dar nici trecutul:
-Se consideră victime sufletele rănite, iar focurile sunt sanctificate. Erezia îngrașă sângele biserici și triumfă!
Inocențiu al III-lea acordase indulgențe depline tuturor bandiților din Europa care au fost dispuși să asasineze albigenzi. Alexandru al VI-lea a fost cel mai bun negustor de care lumea occidentală a auzit vorbindu-se și nu neglijase articolul indulgențelor. El a inundat lumea creștină și le vânduse chiar și evreilor. Cu acea muniție va cuceri România. Când, pentru a face război, Iulius al II-lea a trebuit să facă comerțul indulgențelor să funcționeze, l-a găsit atât de discreditat, încât a trebuit să inventeze noi mijloace pentru a le lansa în circulație. Au fost scoase la licitație și vândute în piață publică.
Ordinele religioase au fost convocate să concureze pentru emiterea acelei monede diviza, iar în concurența stabilită, franciscani erau în avantaj față de ceilalți concurenți. Au exploatat Italia fără mare succes, peninsula era saturată de semnături pontificale. Franța era în război cu Sfântul Scaun și era deja foarte puternic afectată de incredulitate. Perceptori s-au extins prin Germania și și-au stabilit piața la poarta Saxoniei. Foarte repede au câștigat Europa centrală.
Ieronim închise cartea și clătină din cap. Era perfect, era exact. S-a dedicat lecturii predicilor scrise. Erau toate un atac îndrăzneț la supremația Romei, la ierarhia Bisericii, la suprimarea clerului secular, la dreptul pe care Papa și l-a atribuit elevării impozitelor la popoare.
Wycliffe l-a numit pe Papă Antihrist, preot rău, corupt, hoț. Roma a reacționat și îndrăznețul renovator a fost citat să se prezinte în fața curții ecleziastice reunită în biserica Sf. Paul din Londra. Wycliffe s-a prezentat în ziua indicată, însoțit de Juan de Gaunt, Ducele de Lancaster și Lordul Henry Percy, prim mareșal. O violentă altercație s-a ridicat imediat, transformându-se într-un tumult, iar părțile s-au separat fără să fi reușit să rezolve nimic.
Mai mult, o bulă de Grigore al XI-lea, în 1377, ordonase Arhiepiscopului de Canterbury și episcopului Londonez să-l citeze pe Wycliffe în fața sa și să-l interogheze, menținându-l sub supraveghere. Procesul verbal al interogatului trebuia trimis la Roma. Alte scrisori, cu aceiași dată, au fost trimise regelui și universității, solicitând asistența ambilor în acea chestiune. Între timp, înainte ca bulele să ajungă în Anglia, Eduard a murit.
Wycliffe a fost citat a treia oară. S-a prezentat și, la fel ca în primul sinod, condamnarea nu a fost pronunțată. Oameni a invadat Capela Arhiepiscopiei, unde s-a reunit adunarea. În mijlocul acelei multitudini, trimis de regina-mamă, s-a prezentat Dl. Lewis Cliford, cu ordine de a interzice judecătorilor să efectueze procedurile, Wycliffe a fost eliberat cu simplu angajament de-a se abține de la predicarea doctrinelor sale eretice.
Cu toate acestea, circumstanțele erau în favoarea lui. A fost momentul când ecloza marea schismă a Occidentului. A promis că nu va predica, ei bine, atunci va scrie! Imediat a publicat un tratat : despre Papa Roman sau a Schismei Papilor, în care propunea regilor creștini să profite de învățătura pe care Divina Providență le-a oferit-o pentru a se sustrage de la jugul Romei. Acea scriere a fost urmată de multe altele, atât în latina, cât și în engleză, inspirate de aceleași sentimente.
Între timp, un eveniment neprevăzut s-a întors contra reformatorului. Agitația religioasă a provocat o contra-lovitură: o agitație de ordin politic. Discipoli lui Wycliffe, scoțând consecințele logice ale mișcării, i-au revoltat pe oamenii din mediul rural, încurajându-i să rupă cătușele servituții feudale. Un predicator înflăcărat, John Ball și câțiva oameni îndrăzneți, printre care Wat Tyller și Jacob Stare, au dat semnalul unei insurecții formidabile, care a adus o mică multitudine de țărani la Londra. Arhiepiscopul de Canterbury, contrar pretențiilor maselor și-a făcut loc printre mulțime și pe neașteptate, în mijlocul mișcării a fost masacrat de gloata indignată.
Wycliffe nu a luat parte la acele mișcări populare pe care le-a dezaprobat, dar, a fost totuși considerat unul din principali incitatori. Reacția domnilor feudali, care până atunci l-au sprijinit, nu s-a făcut așteptată.
Cu toate acestea, la catedra sa din Oxford, Wycliffe, în acel moment, dădea cel mai periculos pas al său: ataca dogma transsubstanțierii.
Conform doctrinei catolice, pâinea și vinul pe care preotul consumă, ostia pe care oferă credincioșilor, conțin într-adevăr trupul și sângele lui Isus Cristos, natura sa dublă, umană și divină. De fapt, realitatea substanței pâinii și vinului dispare și, rămân doar aparențele, existând o transsubstanțiere, adică o schimbare de substanță. Este unul dintre cele șapte sacramente ale credinței catolice și unul din cele mai impenetrabile mistere ale sale.
În cele paisprezece propuneri, Wycliffe detestă ipocrizia irațională. Un consiliu ecleziastic, prezidat chiar de cancelar a condamnat propunerile sale în unanimitate și a emis împotriva lui ordinul de închisoare și excomunicare. Alt sinod a fost convocat, de data aceasta sub președinția celui mai înverșunat inamic al lui Wycliffe, Courtney. Dintre propunerile lui Wycliffe împotriva transsubstanțierii, zece au fost considerate eretice și patru eronate. Măsurile luate pentru propagarea acestor doctrine au fost din cele mai riguroase.
La șefii tuturor districtelor le-au fost expediate ordine să pună predicatorii ereziei în închisoare și să îi țină acolo până când sunt satisfăcute exigențele Bisericii.
Deși, un mare număr de adepți ai lui Wycliffe au fost duși în temniță, este surprinzător faptul că nici o persecuție nu a fost dusă la bun sfârșit contra autorului acestei erezii. Se presupune că protecția Ducelui de Lancaster l-a cruțat.
În noiembrie din 1382, cu independența sa obișnuită, Wycliffe prezintă regelui și Parlamentului un apel contra sentinței sinodului. Memoriul său justificativ conținea o largă plângere împotriva oamenilor Bisericii și prelatului. Reafirma că nu credea în adevărata prezență a lui Isus în euharistie și a reclamat a fi persecutat de ipocriți detestabili, de preoți răi, corupți, infideli credinței lui Dumnezeu.
El a fost imediat citat să se prezinte în fața prelatului, de data aceasta în Oxford, pentru a justifica opiniile sale. Lancaster, văzând că atacă deschis credința în mod comun acceptată și punctele considerate sacre de dogmă, după ce la suplicat pe Wycliffe să retracteze sau cel puțin, să nu facă publice asemenea sentimente, și-a retras public protecția sa.
Wycliffe a fost condamnat. Abandonează atunci Oxfordul, retrăgându-se la Lutterworth unde a rămas până la moartea sa, survenită doi ani mai târziu. Aceasta este moștenirea independenței spiritului și a iubirii necondiționate pentru adevăr pe care Ieronim și Jan Hus a trebui să o moștenească și pentru care vor plăti cu viața.
Deshumarea lui John Wycliffe
În Oxford, Ieronim a avut un om blând ca coleg de studii Foulfish. Foulfish s-a întors la Boemia înaintea lui Ieronim și a fost primul care a vorbit la Jan Hus, atunci deja notabil pentru talentul său și pentru cunoștințele sale, despre Wycliffe și opera sa.
Abandonând Oxfordul, Ieronim a făcut practică în diverse universități europene, făcându-se remarcat prin elocvența și cultura sa. La Paris a susținut o polemică cu Gerson care, mai târziu, nu aveau să o uite în consiliu din Konstanza. La Viena, Ieronim a fost întemnițat pentru că a fost denunțat de Biserică ca discipol al lui Wycliffe. Eliberat la cererea Universității din Praga, s-a întors în țara sa, urmând să-l întâlnească pe vechiul său prieten Hus, rector la Universitate și duhovnicul Reginei Sofia, soția Regelui Wenceslau.
Ieronim a cedat la elocvența și la entuziasmul religios a prietenului său din copilărie. Austeritate obiceiurilor de Jan Hus, aliată cu cunoștințele sale, precum și eminența funcțiilor sale, i-a conferit o mare influență și o autoritate aproape egală cu cea a puternicului arhiepiscop de Praga.
Chiar înainte de a se lăsa prins de ideile lui Wycliffe, Hus era impresionat că în predicile lui denunța viciile și lăcomia prelatului, fastul și tirania clerului, scandalurile, simonia vânzărilor de indulgențe, exploatarea pecuniară a falselor minuni, acele acuzații bine fondate și care de-a lungul Evului Mediu, au fost subiectul predicării iluștrilor creștini.
Discuțiile și dezbaterile cu FoulFish și Ieronim, studiul scrierilor lui Wycliffe, solidificau convingerile sale și a început, de asemenea, să atace publicamente dogmele așa cum erau învățate de biserica Romană.
Între timp, Ieronim, de asemenea, s-a pus în acțiune. Predica în piețe publice și întreba, de exemplu, dacă în ostia Papei există mai mult Hristos, decât în cel a unui capelan de campanie. Oamenii izbucneau în râs și euharistia era discreditată.
Profitând de talentul său pentru desen, el și-a ilustrat afirmațiile sale pe zidurile și pereții caselor. Într-o zi, când predica, a ilustrat pe un perete, într-unul din punctele centrale ale orașului, două scene, una reprezentând pe Hristos pe un măgar, urmat de discipoli săi sărăcăcios îmbrăcați. Iar, cealaltă ilustra un cortegiu somptuos al prelaților, cu somptuoasele lor echipaje, cai legați cu punți de aur, precedați de tobe și trompete. Acea educație prin metoda vizuală s-a făcut faimoasă, muralul improvizat a fost discutat de oameni din oraș până când Arhiepiscopul a ordonat curățarea lui. Cu o altă ocazie, se spune că a făcut un călugăr inteligent “să-și piardă argumentele în ceea ce privește vânzările localităților în cer”, într-un râu.
Erudiții recunosc în unanimitate că, din punct de vedere intelectual, Ieronim era superior lui Hus. Cu toate acestea, Ieronim acceptă în mod spontan ascensiunea prietenului și rămâne discipol, recunoscând în el o mare superioritate morală.
Hus a fost chemat la Roma pentru a justifica comportamentul și doctrina sa. Foarte susținut de curte și de oameni, a rezistat Arhiepiscopului de Praga și a refuzat să se prezinte în fața Vaticanului. Cu toate acestea, au protestat contra purității credinței și intențiilor sale, folosindu-se de interpretarea particulară a Scripturilor. Dar, a mers mai departe:
A negat nevoia confesării auriculare, a atacat cultul imaginilor ca fiind idolatrie, atât cele ale fecioarelor, cât și cele ale sfinților. A atacat și infailibilitatea papală. El a afirmat:
“Necesitatea unui Papă și a unui colegiu de Cardinali pentru a guverna Biserica, nu este stabilită în Evanghelii și nu au fost recunoscută nici în timpurile apostolice”.
Și, trebuie menționat că, fără a admite libertatea de conștiință, așa cum astăzi o înțelegem, arată pentru viața umană, un respect foarte straniu în acele vremuri de violență și de fanatism.
“Nu au dreptul să pedepsească cu moartea, nici chiar pe eretici!”
Acestea sunt alte cuvinte ale sale, cuvinte frumoase din gura celui care va murii atât de demn pentru convingerile sale și cărora judecătorii săi, îi reproșează, ca fiind blasfemie și impietate.
Jan Hus
Atacurile lui Jan Hus asupra dogmei, au ridicat o tempestate nu mai puțin teribilă ca cea pe care Spiritismul ar trebui să declanșeze 400 de ani mai târziu. Ca și cum nu ar fi fost îndeajuns, Jan și-a extins tema, pedepsind bogăția materială pe care Biserica lacomă o acumula și cerea revenirea la sărăcia apostolică. Înaltul prelat, mai ales, s-a exprimat cu o mânie necunoscută. Jan Hus a fost obligat să abandoneze Praga pentru un timp, pentru a evita complicațiile. Între timp, așa cum făcuse Wycliffe, nu a renunțat să scrie pentru a apăra doctrina și a o propaga.
Majoritatea nobilimii din Boemia și oamenii erau cu el. În țara sa va rămâne inatacabil. Nici cenzurile, nici excomunicările, nici Papa, nici Regele, nici Împăratul, nu au putut cu el. Entuziasmul public l-a protejat. În caz de nevoie, fiecare sat, fiecare cartier, fiecare castel s-ar transforma într-o fortăreață în jurul lui.
Un domn feudal al Boemiei, Jean de Chiun, a spus cu fervoare înaintea Consiliului din Konstanza:
“Eu singur, atât de meschin în comparație cu ceilalți, aș putea să-l apăr anii de zile, împotriva tuturor forțelor regale Wenceslau și Sigismund!”
Era imposibil să-l reduci la tăcere. Nu era numai energia convingerilor sale și înflăcărarea discipolilor săi, mai era și altceva: Biserica nu poseda, printre pleiadele geniale a doctorilor săi, niciun adversar de geniu egal cu al său, nu atât de imaculat și de magnific caracter. Era, deci, urgent să-l distrugă!
Era în interesul Bisericii Romane să-l atragă în afara țării, să-l ducă voluntar în mâinile dușmanilor și să-i recunoască ca judecători. Împăratul Sigismund, care a contribuit la instalarea Consiliului din Konstanza s-a pus în slujba tramei. L-au invitat pe Hus, deja cu anterioritate citat, să se prezinte și să explice doctrina. În același timp, îi asigură un permis de trecere liberă și siguranța personală. În ciuda cererilor insistente ale prietenilor săi, Jan Hus a decis să înfrunte soarta sa.
Ieronim i-a spus:
-Voi merge cu tine, cu scopul de a te susține și a te apăra înaintea judecătorilor.
Dar, Hus nu a fost de acord:
-Voi recurge la tine dacă vreun pericol mă va amenința-i-a spus-o ca pe o consolare.
Era dimineața devreme, iar primele lumini ale zilei străluceau pe acoperișuri. Ieronim a strâns foarte puternic mâna prietenului său:
-Susține- îi spune- susține ceea ce ai scris și predică sprijinindu-te pe cele scrise în Evanghelie, împotriva orgoliului, lăcomiei și toate viciile membrilor Bisericești. Dacă acea muncă devine prea mult pentru tine și dacă știu că ești în orice pericol, voi pleca, voi zbura în ajutorul tău.
Hus a plecat pe drum traversând Germania, fiind primit ca un triumfător în fiecare oraș. A ajuns în Konstanza la 3 Noiembrie din 1414. Trei săptămâni mai târziu a fost închis și aruncat într-o temniță, cu disprețul total față de cuvântul și semnătura Împăratului și conform ordinelor preoților Consiliului. Conștiința chinuită a lui Sigismund a fost pacificată de afirmația că din punct de vedere moral, a fost dispensat de a-și menține credința într-un om acuzat de erezie. Dar, Jan Hus a fost acuzat de erezie, nu-i așa?
Un fel de complot pe care istoria a scos la iveală a fost inițiat împotriva ilustrului acuzat, fără să îi fie permis să se prezinte la audiențele publice. Mai mult decât atât, lui i s-a negat un apărător, sub pretextul că dreptul canonic nu permite nimănui să i-a parte la un eretic.
Când a aflat de întemnițarea prietenului său, Ieronim pleacă, chiar și fără un permis de trecere liberă. Amestecându-se printre multitudine, a auzit ce se spunea: Jan Hus va fi condamnat la moarte. Consiliul nici măcar nu a vrut să-l asculte. Ieronim a avut o reacție neașteptată. Cuprins de groază, el a fugit din Konstanza. Dar, rușinat de acel moment de slăbiciune și hotărât să se întoarcă la Konstanza, i-a scris împăratului, rugându-l un permis de trecere liberă.
Dar, răspunsul Împăratului întârzia! Ieronim se afla într-o după-amiază într-un oraș din Pădurea Neagră când, plin de nerăbdare, s-a ridicat public și violent împotriva Consiliului. A fost denunțat și întemnițat. A fost dus la Konstanza și l-au închis în Turnul din cimitir.
Adunarea teologiilor. În stânga Jan Hus
Juan de Wallendrod, Arhiepiscop de Riga, căruia i-a fost încuviințat, a pus să fie legat de un stâlp, încărcat cu fiare, în așa fel încât îi era imposibil să se așeze. Capul îi era mereu agățat la forța instrumentelor și a lanțurilor. Ieronim s-a îmbolnăvit grav. Consiliul a contat cu suferința lui pentru a obține o retragere publică și, din păcate, nu s-au înșelat. Ieronim a retractat și a subscris, publicamente, condamnarea scrierilor celor doi Johns, John Wycliffe și John Hus. Apoi a jurat că va trăi și va muri în profesia credinței catolice.
Între timp, eforturile dușmanilor triumfau în egală măsură cu Jan Hus. Înlănțuit zi și noapte timp de șapte luni, în cetatea Gotleben, pe Rin, Hus s-a prezentat înaintea Consiliului la insistența Împăratului, care a cerut să fie ascultat. Era un om istovit, frânt, dar totuși calm și neîmblânzit. I-au fost prezentate anumite propuneri extrase, mai mult sau mai puțin, corecte din scrierile sale și îi exigeau să se retracteze. Dar, încă se temeau atât de tare de cuvântul său, încât acopereau cu grijă explicațiile pe care încercau să le dea.
Invitat să retracteze greșelile comise în articolele sale, toate interpretate cu rea credință, el a refuzat cu curaj, în ciuda amenințărilor cu tortura, apelând la Dumnezeu contra injustiției oamenilor. Operele sale au fost condamnate la foc, el însuși s-a declarat eretic, degradat ca preot și predat brațului secular. El a fost condamnat la moarte pe rug.
Câteva zile mai târziu, pe 6 Iunie din 1415, a fost ars în viață și cenușa sa a fost aruncată în Rin. Supliciul său s-a desfășurat ca o ceremonie extraordinară.
“Îl am pe Dumnezeu ca martor- a spus el, de îndată ce flăcările au crescut-niciodată nu am învățat sau scris toate cele de care mă acuză mărturiile false. Discursurile, cărțile, scrierile mele toate le-am făcut cu unicul gând, cu unicul obiectiv de a elibera sufletele de tirania erorii. De aceea, plin de bucurie, astăzi voi semna cu sângele meu, acest adevăr pe care l-am învățat, pe care l-am scris, pe care l-am publicat și care este confirmat de legea divină.”
S-a uitat în jurul mulțimi tăcute și a zâmbit amabil: -Gâscanul- a continuat, făcând aluzie la numele său, Hus, care înseamnă gâscan, în boemă- este o pasăre modestă care nu zboară foarte sus. Dar, vor veni păsările din înaltul cerului și vor zbura dincolo de capcanele dușmanilor…
Din depărtare, Ieronim putea vedea coloana de fum negru care se pierdea printre brizele curate ale atmosferei montane. Apoi, prin mișcarea mulțimii, a perceput că cenușa martirului a fost luată și aruncată în curenții râului. Atunci, a căzut pietrificat de durere pe patul închisorii.
Consiliul, la cel mai mare triumf al său, i-au acordat timp, dar numai ca să se căiască. Aceea fost părerea Cardinalilor de Cambra, de Ursins, de Aquileia, și de Florența. Noi acuzații deja veneau de la Praga.
Călugării dornici să aprindă focul lui Jan Hus pentru Ieronim, pretindeau că era necesar să fie revizuit procesul.
În închisoare, nedormit, copleșit de disperare, Ieronim se lamenta pentru retragerea sa, pentru lașitatea sa. Dar, el și-a impus tăcere asupra remușcărilor sale, luând hotărârea să apere adevărul cu îndrăzneală și ferocitate, până la momentul așteptat. Oportunitatea sa nu s-a lăsat așteptată.
Dus din nou în fața Consiliului și chemat să răspundă în fața șefilor acuzării, adunați împotriva lui în număr de 107, Ieronim s-a bucurat. Răspunsurile sale trebuiau să fie pur și simplu cu da sau nu, întrucât se conta cu suprema sa umilire și cu starea sa lamentabilă la care a fost redus. El a ignorat acea condiție. A devenit mândru în fața acuzatorilor săi și la rândul său, i-a judecat, spunând:
-M-ați ținut închis în putregai, cu o nevoie extremă de minimul necesar pentru a mă menține în viață. Cu înfrângerea corpurilor gândiți că veți distruge ideile. Rușinați viața și onorați moartea. Strigătul meu îl adresez lui Dumnezeu și istoriei: voi sunteți inculpați. Apoi și-a apărat ideile, care păreau a fi cele a lui Wycliffe și a lui Hus, cu o înflăcărare și cu o elocvență care i-a perturbat și i-a înmărmurit de multe ori pe membrii Consiliului.
Luat, el însuși de emoții și amintindu-și de prietenul și profesorul său, Jan Hus, a îndrăznit să le spună celor care l-au aruncat în flăcări:
“L-am cunoscut din copilărie și niciodată nu l-am văzut să facă nici un rău. Era un om excelent, un just, un sfânt. Și, a fost condamnat, în ciuda nevinovăției sale. La fel ca Ilie, Jan Hus a urcat la ceruri în mijlocul flăcărilor, iar judecătorii lui vor pretinde la ireductibilul tribunal a lui Hristos. Și, eu, de asemenea, sunt gata să mor.
Dar, nu mă voi da înapoi în fața chinurilor pe care le-ați pregătit pentru mine și nici nu mă voi închina mărturiilor impuse, căci într-o zi veți da socoteală de minciunii în fața Marelui Dumnezeu, pe care nimeni nu-l înșală.”
Iar, ca să nu rămână nicio îndoială asupra durerii și căinței retractării sale, a adăugat imediat:
“Dintre toate păcatele pe care le-am comis din copilăria mea, niciunul nu mă apasă și îmi provoacă mai adânci remușcări ca aceea pe care am comis-o, în acest loc fatal, când am aprobat, sentința injustă contra Wycliffe și contra sfântului martir Jan Hus, maestrul și prietenul meu.
Da, mărturisesc din inima și din buzele mele, o spun cu groază; eu, cu nerușinare am înșelat așteptările din frica de moarte, în a condamna o doctrina adevărată pe care lumea o va recunoaște. De aceea, rog pe Dumnezeu Atotputernic, să binevoiască să ierte păcatele mele și cel mai grav păcat dintre toate, aceea promisiune făcută Lui: “Nu doresc moartea păcătosului, ci ca el să se convertească și să trăiască….”
Sentința a fost decisivă, motivată de retractarea și aprobarea doctrinelor lui Wycliffe și Jan Hus. În consecință, condamnat pentru relaps și eretic, a fost predat brațului secular și dus la locul de tortură.
Ieronim de Praga
În timpul pregătirilor pentru momentul suprem, se ruga și cânta calm imnul: Salve, petrecerea moare. Văzând că o bătrână stângace aducea un mănunchi de lemne ca să-i crească focul, a zâmbit cu compasiune și a rostit cuvintele care urma să rămână în istorie:
„Sancta simplicitas”
Călăul se ascundea să privească flăcările și el i s-a adresat:
-Nu te ascunde. Du-te înainte și aprinde focul în fața mea. Dacă mi-ar fi fost teamă, nu aș fi fost aici. ”
La fel ca a lui Jan Hus, cenușa lui Ieronim a fost aruncată în apele Rinului. În 1428, 44 de ani mai târziu de la moartea lui Wycliffe, în virtutea unei condamnări a Consiliului din Konstanza, Papa a trimis Episcopului Linson ordin, să dezgroape resturile mortale, să le ardă și să arunce cenușa în râul local, ordin care a fost executat cu rigurozitate.
Astfel, semnalând două din cele mai libere conștiințe pe care istoria religiilor deja le-a văzut, apare cel căruia Leon Denis îi dedică lucrarea“ Creștinismul și Spiritismul”, cu aceste cuvinte expresive:
“ La Spiritul Ieronim, veneratul meu maestru, îi dedic această carte.”
Destinul acestor trei oameni neînfricați și demni, devotați până la moarte în serviciul emancipării morale a Umanității, poate fi recunoscut ca un fundament spiritual care susține construcția lui Allan Kardec și activitatea adepților săi, pentru ca Spiritismul să fie constituit ca un obicei spiritual al omului emigrant din timpuri întunecate, să lase contrabanda viciilor sale și ignoranța, pentru a intra într-o nouă țară de lucrări demne de un triumvirat binecuvântat, Știința, Filozofia, Religia?
Considerăm, astfel, că imaginea este completă: Allan Kardec ar fi Jan Hus reîncarnat- Leon Denis ar fi John Wyclifee reîncarnat. Și, panorama de studiu se dedublează.
Cartea: În intimitatea lui Leon Denis Tradus de Societatea Spiritistă Română
Părintele German se prezintă ca ghid spiritual, orientator al Amaliei Domingo Soler. Acest mic prolog scris de Amalia Domingo Soler apare la începutul cărții dedicată Memoriilor Părintelui German, în care se pot descoperii momente din ultima viață trăită de Părintele German pe pământ.
În 29 aprilie din 1980, am început publicarea în revista spiritistă “Posteritatea Luminii”, Memoriile Părintelui German, o largă serie de comunicării, care datorită formei lor (aparent nuvelistică) au instruit cu încântare. Spiritul Părintelui German se referea la unele episoade din ultima sa existență, în care s-a consacrat să consoleze pe cei umiliți și oprimați, demascând în același timp ipocriții și falșii religioși ai bisericii romane; aceasta din urmă i-a provocat (așa cum era firesc) nenumărate neplăceri, persecuții fără armistițiu, insulte crude și amenințări cu moartea, care de mai multe ori au fost aproape să se convertească într-o amară realitate. El a fost victima superiorilor săi ierarhici și a trăit alungat într-un sat care, fără îndoială, prin talentul, bunătatea și condițiile sale speciale ar fi ghidat barca Sfântului Petru către un port sigur, fără a naufragia. Dar, nu pentru că a trăit într-un colț retras al pământului a trăit obscurizat; așa cum violetele oculte printre frunze exhală parfumul lor delicat, religiozitatea sufletului său a exhalat de asemenea o delicată aromă a sentimentul lui său religios și a fost atâta fragranță, că s-a aspirat esența sa îmbătătoare într-o mare parte a pământului și au fost mulți potentați care, îngroziți de amintirea enormelor lor crime au venit în grabă și s-au închinat cu umilință înaintea bietului preot, cerându-i să servească ca drept intermediar între ei și Dumnezeu.
Părintele German a adunat multe oi rătăcite, călăuzindu-le pe îngusta cale a religiei adevărate; care nu este altceva decât să facă bine pentru binele însuși, iubind pe cel bun pentru că excepționalele sale virtuți merită să fie iubite cu tandrețe și iubind pe delicvent, pentru că este bolnav de suflet, în stare gravă și care numai cu iubire se poate vindeca.
Misiunea Părintelui German, în ultima sa existență, a fost cea mai frumoasă misiune pe care omul o poate avea pe pământ; iar, atunci când spiritul își lasă învelișul carnal, continuă să simtă, în spațiu ceea ce a simțit pe pământ, el a simțit văzându-se liber de dușmani, aceeași necesitate de a iubi și instrui semenii săi și a căutat toate mijloacele de a duce la bun sfârșit nobilele sale dorințe.
Așteptând ocazia propice, a venit momentul de a găsi un medium vorbitor pur mecanic, la care el profesa o mare afecțiune de mai multe secole; dar, această ocazie nu a fost îndeajuns: Avea nevoie ca acel medium să aibă un copist care să simtă, să înțeleagă și să aprecieze la ceea ce mediumul se referă, iar acel copist l-a găsit în buna mea voință, în dorința mea vehementă de a propaga Spiritismul, iar toţi trei am lucrat împreună la redactarea Memoriilor sale până la 10 Ianuarie din 1884.
Memoriile sale nu păstrează o ordine perfectă în relatarea evenimentelor vieții sale; de îndată relatează episoade din tinerețe (cu adevărat dramatice), cum se lamentează de abandonul la bătrânețe; dar, în tot ceea ce zice există atât de mult sentiment, atâta religiozitate, atâta iubire pentru Dumnezeu, atât de profundă admirație pentru legile sale eterne, atât de imensă adorare a naturii, căci citind fragmentele din Memoriile sale, sufletul cel mai tulburat este consolat, spiritul cel mai sceptic reflectă, omul cel mai criminal este mișcat și toți în felul lor îl caută pe Dumnezeu convinși că Dumnezeu există în imensitatea cerurilor.
Unul din fondatorii “Posterității Luminii”, tipograful spiritist Juan Torrents, a avut acordul de a reuni într-o carte Memoriile Părintelui German, iar eu am adăugat la ele unele comunicări ale aceluiași spirit pentru a găsi în paginile sale comori imense de iubire și speranță, speranță și iubire care sunt fructele asezonate ale adevăratei religiozității pe care Părintele German posedă de multe secole; căci pentru a simții cum el simte și pentru a iubim cum el iubește și pentru a cunoaște în profunzime mizeriile umanității, trebuie să fi luptat cu impetuozitatea patimilor, cu amenințările vicioșilor, cu complimentele irezistibile ale vanităților lumești.
Marile virtuți adânci înrădăcinate și cunoștințele științifice multiple nu se improvizează: sunt opera pacientă a secolelor.
Să servească aceste rânduri de umil prolog la Memoriile părintelui German și să fie ele frunzele care ascund un buchet de violete al cărui parfum foarte delicat aspiră cu plăcere setea de dreptate și foamea de iubire și adevăr.
Amalia Domingo Soler, 25 februarie din 1900 Tradus de Societatea Spiritistă Română
“Suntem invitați de Spiritul Adevărului să schimbăm lumea, dar o vom schimba atunci când ne vom schimba pe noi înșine. Când vom dobândi starea de pace, o putem transmite lumii și pentru aceasta este suficient să îndeplinim doar două condiții: să iubim și să slujim.”
În perioada istorică cunoscută sub numele de Pax Augusta este când, într-o noapte liniștită și rece de aprilie, se naște în munții Iudeii, Iisus, extraordinarul pacificator al umanității. În acel moment, Pământul primește cea mai formidabilă și extraordinară ființă pe care gândul o poate concepe. Într-o peșteră de piatră se naște un copil care este Regele Umanității. El vine să predice învățăturile iubirii și să schimbe structura realității. Nouăsprezece secole mai târziu, Ernest Renan, Nemuritorul academiei din Franța, va avea ocazia să spună că Isus este atât de mare încât nu a încăput în istorie, nașterea sa a împărțit istoria înainte și după El.
Timp de doisprezece ani, Isus trăiește ca un copil normal în satul Betleem. La această vârstă, se produce prima sa vizită la templu unde este găsit dialogând cu rabinii, spre uimirea tuturor. Apoi revine în anonimat în Nazaret. Aproape de vârsta de treizeci de ani, reunit într-o sinagogă, într-o sâmbătă, se apropie de pupitru și începe să citească un fragment dintr-un pergamin, fiind dominat de o forță stranie, chipul desprindea lumină, iar vocea lui vorbea ca într-un cântec de măreția lui Dumnezeu. El spune: “Împărăția mea nu este în această lume. Vin în numele lui Dumnezeu pentru a anunța o nouă eră pentru umanitate. Cei care au urechi să audă, cei care simt să experimenteze plăcerea noi ere.” Apoi, în Public se ridică un psihopat și începe să spună: “Iisuse din Nazaret, știm cine ești”. El îl privește și îi spune: “Taci, pentru că încă nu a venit timpul meu”. A fost revelația divină și este acum când acest Isus sintonizează cu gândul Hristic. Din acel moment, el este fiul excelent a lui Dumnezeu, Mesia.
Hristos se deplasează către plajele din Capernaum, fiind un oraș modest al negustorilor și al săracilor. Este în Marea Galileii, între aproximativ două mii de bărci unde Isus ne oferă cele mai mari învățături despre iubire, în primul rând, să-l iubim pe Dumnezeu și să iubim aproapele nostru, dar să-l iubim, ca pe sine însuși pentru că, cel care nu se iubește pe sine însuși, nu poate să iubească pe ceilalți. Pe Iisus l-am omorât, așa cum am făcut întotdeauna cu părinții cunoașterii, cu profeții. Ce am făcut cu Socrate? Ce am făcut cu geniile umanității? Nietzsche ne spune că fiecare idee nouă produce cel puțin una din cele trei reacții în cultură: mai întâi este negată, apoi ridiculizată și în final este acceptată.
L-am omorât pe Isus, dar El s-a reîntors pentru a ne demonstra că moartea nu este sfârșitul. Știința de atunci l-a numit miracol, dar nu este, este un fenomen natural, pentru că viața este indestructibilă. După o profundă persecuție, într-un prim moment, din partea autorităților religioase evreiești, iar după a celor romane către milioanele de bărbați și femei care au crezut și au început să trăiască ideile lui Isus, creștinismul suferă prima sa mare transformare când este convertit de împăratul Constantin în religia oficială a statului. De atunci, cei persecutați devin persecutorii celor care rămân în politeism sau în orice altă religie. Templele zeilor antici sunt transformate în catedrale.
Am lăsăt sentimentul pur creștin, adulterând învățătura lui Isus și a unui Dumnezeu care poate fi găsit în orice loc, adorând imagini și statui. În numele lui Isus, au fost distruse culturile, religiile, populațiile etc., și totuși, Iisus niciodată nu s-a impus, el pur și simplu și-a expus învățăturile sale. Mesajul lui Isus este de iubire, este simplu, iar viața creștină este frumoasă și simplă. Nouă ne plac lucrurile complicate și preferăm să credem în sisteme pe care nu ajungem să le înțelegem. Cruciadele și inchiziția demonstrează cât de mult s-a îndepărtat creștinismul de Hristos.
“Spiritul Adevărului, este Isus și vine să învețe că a te naște este a te reîntoarce să trăiești, a te naște este a reîncarna și vine pe Pământ prin intermediul spiritismului pentru a construi o nouă umanitate.”
În secolul al XIX-lea, o nouă lumină a fost proiectată asupra umanității cu scopul de a recupera ceea ce pierduse creștinismul. Între 1857 și 1869 Allan Kardec publică operele care marchează întoarcerea lui Isus în umanitate și a învățăturilor sale. Spiritismul constituie a treia revelație, consolatorul promis de Isus. Spiritismul a reușit să omoare moartea și ne eliberează de frica de moarte, ne învață că nimeni nu moare, imortalitatea este un cadou de la Dumnezeu. Spiritul Adevărului, este Isus și vine să învețe că a te naște este a te reîntoarce să trăiești, a te naște înseamnă a reîncarna și vine pe pământ prin intermediul spiritismului pentru a construi o nouă umanitate. Noi suntem această umanitate invitată să schimbăm pământul, să transformăm lumea, să facem ca făpturile să se trezească pentru sensul profund al vieții.
Este pentru acest fapt, pentru care de douăzeci și cinci de ani s-a organizat în Spania Congresele pentru a putea dezbate, pentru a putea informa, a extinde orizonturile gândirii, iar noi avem acea energie a lui Hercule pentru a suporta dificultățile inerente corpului fizic, inerente erorilor și greșelilor noastre, ale acestei existențe. Kardec a suferit persecuția, din cauza noi idei, la fel cum se întâmplă cu toate.
Într-o zi a primit o copie a “Cărții Spiritelor” acasă cu o scrisoare foarte specială. Această carte a fost găsită de un bărbat, care se hotărâse să se sinucidă datorită pierderii soției sale din cauza tuberculozei, pe podul de pe care intenționa să-și ia viața. Când a deschis-o, a citit câteva rânduri care îl învățau că moartea nu există. Surprins s-a întors acasă și s-a dedicat citirii cărții. Când a terminat cartea, a spus că a fost un om nou. Din acel moment, Allan Kardec a lucrat intens, așa cum a făcut întotdeauna, până când a murit de oboseală, la șaizeci și cinci de ani. Kardec ne-a legat de Spiritul Adevărului, fiind cele cinci lucrări ale codificări, baza spiritismului. Suntem invitați de Spiritul Adevărului să schimbăm lumea, dar o vom schimba atunci când ne vom schimba pe noi înșine.
Când vom dobândi starea de pace, o putem transmite lumii, iar pentru aceasta este suficient să îndeplinim doar două condiții: să iubim și să slujim. Spiritele superioare ne invită să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a oferit cadou.
La deschiderea acestui Congres aș dori să transmit un mesaj de speranță, de iubire. Durerea nu este o pedeapsă divină este o experiență evolutivă, suferința nu este o pedeapsă. Dumnezeu nu pedepsește, Dumnezeu nu iartă, Dumnezeu iubește, cine iubește nici nu pedepsește și nici nu iartă, iertarea este un sentiment negativ, iar Dumnezeu ne vede ca pe niște microbi gânditori.
Îți mulțumesc foarte mult, Dumnezeul meu. Îți mulțumesc foarte mult pentru tot ce mi-ai oferit, pentru tot ceea ce cântă, vibrează, vorbește în univers. Îți mulțumesc foarte mult Doamne, pentru că pot privi iubirea mea, îți pot spune că te iubesc, pentru că ochii mei îmi permit să văd pământul, cerul și marea, să mă opresc să privesc florile în toate culorile. Îți mulțumesc foarte mult Doamne, pentru vederea mea. Însă, descopăr că există oameni care sunt orbi și nu se pot vedea, pentru ei, eu cer pietate, pentru că știu că într-o zi după această luptă, vor putea vedea din nou. Mulțumesc pentru auzul meu pentru că aud muzica muritorilor, muzica populară, muzica științei, muzica inimii. Găsesc pe pământ pe cei care nu reușesc să audă, iar eu știu că după aceasta, în viața următoare, vor reauzi din nou. Mulțumesc Doamne, pentru că pot cânta, cu vocea mea, a unui fermier, a unui savant, a unei mângâieri, cu vocea dulce și tandră a unei mame, a unui tată, a iubirii. Însă, există cei de pe pământ care suferă de afazie, care nu vorbesc noaptea, care nu vorbesc în timpul zilei, mă rog pentru ei, pentru că știu că după această viață vor striga și vor simți din nou. Îți mulțumesc foarte mult pentru mâinile mele, mâini de la revedere, mâini de tandrețe, mâini care se eliberează de amărăciune, mâini de îmbrățișări, mâini de psihografii, de poezii, mâini chirurgicale, pentru mâinile care învăluie un corp străin și pentru picioarele mele care mă ajută să merg. Mulțumesc pentru că pot dansa. Dar, în fața corpului vreau să îți mulțumesc Doamne, pentru că există atât de mulți care nu sunt în stare să meargă, dar eu știu că după această reîncarnare, ei vor dansa. Mulțumesc pentru casa mea, este atât de minunat să ai o casă, o mansiune, un loc mic, un palat, un loc de durere, dar să existe în interiorul său iubire, iubire de mamă, tată, femeie, soț, prieten, fiu. Doamne, dar dacă eu nu am pe nimeni, nici măcar o pisică, un câine care să mă însoțească, vreau să-ți spun Tatăl meu că te iubesc pe tine și vreau să-ți spun: Mulțumesc pentru că m-am născut, mulțumesc pentru că cred în tine, pentru iubirea ta, mulțumesc Doamne.
Divaldo Pereira Franco Revista Federației Spiritiste Spaniole Tradus de Societatea Spiritistă Română
Numele său a fost unul din cele mai cunoscute printre brazilieni, pentru psihografierea făcută de mediumul Francisco Candido Xavier.
Pe durata numeroșilor ani de mediumnitate, Chico Xavier întotdeauna a putut conta cu ajutorul acestui inseparabil tovarăș, pentru a avea forță și a continua misiunea de a aduce cuvântul spiritist pentru toată umanitatea.
Producțiile psihografice au început în 1927, dar mesajele primite până în 1931 au fost inutilizabile, dând curs unei pețiți de Emmanuel, căci ele aveau obiectivul de al antrena pe Chico. Din acel moment, mentorul a asumat responsabilitatea de a orienta toate activitățile mediumnice ale lui Chico.
Pentru mai bine de 70 de ani, Chico Xavier, a fost unit lui Emmanuel, mentorul său spiritual, în misiunea de a propaga învățăturile Spiritismului. Cu certitudine, este relația dintre un încarnat și desîncarnat ceea mai cunoscută și comentată în ultimul timp, căci este imposibil pentru toți acei care creează și urmează doctrina spiritistă să-i imagineze separați. Prin intermediul incontestabilei mediumnități psihografice de Chico, amândoi au realizat o enormă lucrare, iar dimensiunea colecției de informații și cunoștințe găsite în sute de lucrări publice nu se va pierde niciodată în negura timpurilor.
Încarnările anterioare
În multe opere ale lui Chico Xavier, prefețele relată despre încarnările trecute ale lui Emmanuel. Dar, întrebat de nenumărate ori asupra acestei teme, el întotdeauna a preferat să nu facă prea multe comentarii, alegând motive personale și relevante. Printre disertațiile sale, se găsesc pasaje de o fundamentală importanță pentru înțelegerea activități sale universale împreună cu iubitul său medium din Mineiro.
În romanul “Acum 2000 de ani “ de exemplu, Emmanuel descrie una din încarnările sale anterioare, când a fost senator roman, Publios Lentulus, în timpul în care Isus a fost pe Pământ. Se crede că Chico ar fi fost fiica lui, care se numea Flavia, un fapt care ar fi constituit o legătură puternică de iubire, dar nu s-a confirmat nimic.
În cartea “50 de ani mai târziu” Emmanuel se adresează de mai multe ori cititorilor pentru a relata pasajele petrecute în planul terestru, de data aceasta ca sclav, cu numele Nestorio. Conform spuselor sale, finalitatea acelei încarnări, care avut loc după 50 de ani de la desîncarnarea ca senator roman, a fost pentru a repara erorile trecutului.
El continuă să ne povestească despre viețile lui anterioare în romanul “Renunțare”, când povestește că a fost încarnat ca părintele Daminiano, vicar al bisericii San Vicente, orașul spaniol Avila.
Există indicii, de asemenea, de faptul că Emmanuel ar fi fost părintele Manuel de Nobrega, faimosul catihet de la începutul colonizării braziliene și unul din fondatorii orașului Sao Paulo.
În cartea “Iubire și înțelepciune” a profesorului Clovis Tavares, Emmanuel face următorul comentariu:
“Se completează, așa, în 1970, patru sute de ani de Nobrega (Părintele Manoel de Nobrega) și 40 de ani a lui Emmanuel în acest apostolat spiritual, pentru a oferii un nou sens vieții copiilor de pe Pământ.”
În cele din urmă, după atâta timp de muncă împreună, unul trăind în planul terestru și celălalt în lumea spiritelor, mulți se întreabă care este identitatea trecutului ascuns de înțelepciunea divină. Îndoiala rămâne fără răspunsuri concrete, dar sunt astfel de întrebări mai importante decât tot ce au făcut amândoi pentru umanitate? Este îndeajuns să analizăm conținutul lucrărilor, mai ales, exemplu de renunțare dedicate în favoarea binelui comun, pentru ca răspunsul să nu întârzie să apară. Iubirea, respectul și umilitatea exemplară a lui Chico Xavier, întotdeauna a demonstrat clar marea sa iubire și mai ales respectul pentru toate cunoștințele existente ale mentorului spiritual.
Conform spuselor lui Chico Xavier, a fost în anul 1931 în care, pentru prima dată, în una din reuniunile obișnuite a Centrului Spiritist, și-a făcut prezența Spiritul binevoitor Emmanuel.
În cartea “Dizertații mediumnice” despre importante chestiuni care privesc omenirea, Chico descrie: “ Îmi amintesc că, în 1931, într-una din întâlnirile noastre obișnuite, am văzut alături de mine, pentru prima dată, spiritul amabil a lui Emmanuel. Eu psihografiam, la acea vreme, producțiile primei cărți mediumnice care au fost primite prin intermediul facultăților mele umile (Parnaso dincolo de mormânt) și experimentam simptomele unor grave tulburări la ochi. Îi vedeam fragmente din trăsăturile fizionomice de om învârstă, simțindu-mi sufletul meu învăluit în suavitatea prezenței sale, dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult era că generoasa ființă se făcea vizibilă pentru mine în interiorul reflecțiilor luminoase, care erau în formă de cruce.”
Bunul ghid spiritual, i-a răspuns la întrebările formulate de Chico, următoarele:
“- Odihnește-te, când ai să te simți mai puternic, pretind să colaborez oricum în difuzarea filosofiei spiritualiste. Urmăresc tot timpul pașii pe care-i faci și doar azi ai să mă vezi, în această existență, mai mult spiritele noastre se găsesc unite prin legături mai sfinte de viață și sentiment afectiv, care mă impulsionează spre inima ta și care își au rădăcina în noaptea profundă a secolelor.”
Chico Xavier: “Acea afirmația fost pentru mine o imensă consolare și din acel moment, simt constant prezența acelui prieten invizibil care, îndrumând activitățile mele mediumnice, este întotdeauna lângă noi în momentele dificile, ajutându-ne să raționăm mai bine pe drumul existenței terestre. Promisiunea sa de colaborare în divulgarea consolatoarei doctrine ale spiritelor a fost îndeplinită integral. Din 1933, Emmanuel a produs, prin intermediul meu, cele mai variate pagini despre cele mai variate probleme. Solicitat de frații noștri să se pronunțe asupra diverselor chestiuni, l-am simțit întotdeauna în cel mai înalt grad de toleranță, afabilitate și încântare, întotdeauna tratând toate problemele cu cel mai mare respect pentru libertatea și pentru ideile celorlalți.
Invitat de mai multe ori a se identifica, el a evitat delicat, invocând motive personale și respectabile, afirmând că în ultima trecere pe planetă a fost părinte catolic în Brazilia. Datorită disertaților sale, de fapt, Emmanuel, în toate împrejurările a oferit mărturie de experiența și cultura sa. Pentru mine, a fost el, de o neobosită dedicație. Împreună cu spiritul binevoitor a aceleia care fost mama mea pe Pământ, asistența lor a fost un sprijin pentru inima mea în luptele dureroase de fiecare zi. De multe ori, mă punea față în față cu amintirile din viețile mele trecute și când senzația de angoasă îmi învăluia inima, simțeam cuvântul său amabil și reconfortant.
Emmanuel mă ducea la erele moarte și îmi explica detalii mai mici sau mai mari ale necazurilor fiecărui moment. Primesc invariabil, cu asistența sa, un confort nedescris și este așa cum îmi renovez energiile mele pentru munca spinoasă a mediumnității, în care suntem încă atât de incompresibili. Anumiți prieteni, considerând caracterul simplist al muncii lui Emmanuel, au depus eforturi pentru ca acest volum de informații să apară în câmpul publicității. A face o apreciere asupra cărții în sine, este ceva care nu este de competența mea. Doar, abia mi-am îndeplinit datoria de a oferi, generosului ghid a muncilor noastre, omagiul recunoștinței mele cu expresia adevărului pur, rugând pe Dumnezeu să-l ajute din ce în ce mai mult, multiplicându-i posibilitățile sale în lumea spirituală și să contribuie în sufletul fratern și generos, cu luminile binecuvântate ale iubiri sale infinite.”
Angajamentul față de muncă
Deși, afecțiunea și respectul au fost constante de ambele părți, Emmanuel a avut caracteristica sa, conform relatărilor lui Chico, a menține angajamentul cu activitatea desemnată, independent de sacrificiul necesar pentru a o îndeplini. Dovada acestui lucru au fost răspunsurile date la cercetările mediumului, când spunea că dacă Chico ar vrea să realizeze munca mediumnică, trebuie să respecte trei puncte bazice: disciplină, disciplină, disciplină.
I-a spus că intenționează să lucreze, încă pentru mult timp alături de el, dar că Chico ar trebui mai presus de toate să urmeze învățăturile lui Isus Hristos și Allan Kardec. Emmanuel a fost tot timpul atent ca nu cumva el, într-o bună zi, să sfătuiască ceva în afara cuvintelor acestor doi maeștri și să îl dea uitări.
De asemenea, din faptele extrase din declarațiile oferite de Chico, este posibilă conferirea represaliilor făcute de prietenul și mentorul spiritual când mediumul, în anumite momente, se afunda în tristețe și lamentări. Emmanuel, zicea că el nu trebuie să situeze problemele personale mai presus de munca spirituală, iar Chico așa a făcut. A înfruntat diferite obstacole, cauzate de dificultățile fizice, pentru a duce lumină, pace și cunoaștere pentru toată umanitatea, întotdeauna protejat de marea înțelepciune și iubire a lui Emmanuel, inseparabilul tovarăș .
Articolul au fost publicate în revista Cristă al Spiritismului, ediția specială Nr. 5. Tradus de Societatea Spiritistă Română
Un spirit care iradiază tandrețe și înțelepciune, trezindu-ne pentru trăirea iubirii în cea mai elevată expresie, chiar dacă pentru a o trăi ne sunt impuse multe sacrifici. Este vorba de spiritul care se face cunoscut cu numele de Joana de Angelis și pe care pe drumul veacurilor, o vom întâlni în figura blândă de Juana de Cusa; în una din discipolele lui Francisco de Asis, Clara de Asis; în măreața Maică Juana Ines de la Cruz; și în curajoasa Joana Angelica de Jesus.
Vom relata acum fiecare din aceste personaje care au marcat istoria cu exemplul său de umilință și eroism.
Juana de Cusa
Juana de Cusa, conform informaților oferite de Humberto de Campos în cartea “Buna vestire”, a fost cineva care a avut o credință adevărată. Autorul nara că: “Printre mulțimea care la însoțit invariabil pe Isus la predicările de lângă lac, se afla întotdeauna o femeie de o dăruire rară și cu un caracter nobil, foarte bine situată în societatea din Cafarnaum. Era vorba de Juana , consoarta lui Cusa, primarul orașului Antipa, oraș unde se tratau interesele vitale ale comercianților și pescarilor.”
Soțul său, înalt funcționar de Irod, nu împărtășea învățăturile spirituale și nu tolera doctrina acelui Maestru pe care Juana îl urma cu o iubire pură.
Afectată de povara sarcinilor domestice, tulburată de neînțelegerea și intoleranța soțului, a căutat să asculte cuvintele reconfortante a lui Isus, care în loc să o invite să se alăture în rândurile celor care l-au urmat pe străzile și drumurile din Galileea, a sfătuit-o să îl urmeze de la distanță, să îl slujească în sânul familiei, transformându-se într-un adevărat exemplu de persoană creștină, având grija aproapelui: Să își slujească soțul cu o iubire devotată, să își iubească tovarășul de drum pe pământ ca și cum ar fi fiul său, fiind amândoi credincioși față de Dumnezeu.
Isus, i-a trasat o conduită care i-a ușurat viața trăind cu resemnare tot restul vieții.
Mai târziu a devenit mamă.
Cu trecerea timpului, atribuțiile au crescut. Soțul, după o viață tumultuoasă și nefericită a părăsit-o, rămânând fără resurse economice și cu fiul lor să-l crească. Curajoasă, a căutat de lucru. Uitând confortul nobilimi materiale, s-a dedicat copiilor altor mame și s-a ocupat de activitățile domestice ale casei, pentru ca copilul său să poată avea ce mânca. A muncit până la bătrânețe.
Iar, bătrâna cu părul alb a fost dusă la circul de martiriu împreună cu tânărul fiu pentru a mărturisi iubirea pentru Isus, a Maestrului care i-a luminat viața, invitând-o cu speranță la un viitor fericit.
Humberto de Campo nara în Buna Vestire :
Înaintea poporului, au fost ordonate primele flagelări.
-Renegă !….a exclamat un executor al ordinului imperial, cu o privire crudă și sumbră.
Bătrâna discipolă a lui Isus contempla cerul, fără nici un cuvânt de negare sau de plângere. Atunci, biciul a lovit corpul semi-dezbrăcat al copilul, care exclama printre lacrimi:
“-Repudiază-l pe Isus, mamă!….Nu vezi că ne sfârșim? Reneagă-l !…..pentru mine , că sunt fiul tău!…”
Pentru prima dată, din ochi martirei curgeau abundente lacrimi. Rugămințile fiului erau săbii de suferință, care îi rupeau inima. După ce și-a amintit întreaga existență, a răspuns:
-Taci, fiule! Isus a fost pur și nu a desconsiderat sacrificiul! Să învățăm să suferim în momente dureroase, pentru că mai presus de fericirile efemere ale lumii, trebuie să credem în Dumnezeu!
Limbile de foc ale biciului, imediat au distrus corpul îmbătrânit, eliberând-o pentru a putea fi în compania lui Isus, pe care atât de bine a știut să-l slujească și cu care a învățat a sublima iubirea.
Clara de Asis discipola de Franscisco de Asis
Câteva secole mai târziu, Francisco “Săracul lui Dumnezeu” sau “Soarele de Asis”, reorganizează “Armata iubirii regelui Galilean”, din care și ea, de asemenea, face parte, pentru a trăi împreună cu el simplicitatea Evangheliei lui Isus, care tot iubește și înțelege, intonând cântecul fraternității universale.
Maica Juana Ines de la Cruz
În secolul XVII, ea reapare din nou pe scena vieții, pentru o viață dedicată a face mai mult bine. Renaște în 1651 într-un sat mic San Miguel Nepantla, la 80 de kilometri de Mexic în familia lui Juana de Asbaje și Ramirez de Santillana, fiind fiica unui tată spaniol și mamă indiană.
Când a împlinit 3 ani, fascinată de litere, văzându-și sora învățând să citească și să scrie, înșală profesoara, zicându-i că mama ei a trimis-o să o roage să o alfabetizeze. Profesoara, obișnuită cu precocitatea fetei, care deja răspundea la întrebările pe care sora iei, le ignora, începe să o învețe primele litere.
A început să facă versuri la vârsta de 5 ani. La 6 ani , Juana domina foarte bine limba maternă, aparte de-a avea abilitații pentru croitorie și alte treburi comune femeilor din acele vremuri. A aflat că în Mexic există o Universitate, iar ea și-a format idea ca pe viitor să poată învăța cât mai mult în rândul medicilor. Domnul Manuel, ca bun spaniol a râs și i-a spus în glumă:
“-Doar, dacă te îmbraci în bărbat, pentru că numai băieții bogați pot studia acolo. Juana surprinsă de noutate fuge la mama sa, să o îmbrace din acel moment în bărbat, căci nu voia să renunțe în nici un fel la idea de a urma Universitatea.
În capitală, la vârsta de 12 ani, Juana a învățat latină numai în 20 de ore, iar portugheza, singură. De asemenea, vorbea Nahuatl un limbaj indian .
Marchizul de Mancera, care dorea să creeze un grup de elită la palat, ca în tradiția europeană, a invitat copila prodigioasă de 13 ani să fie damă de companie a soției sale. La palat i-a încântat pe toți cu frumusețea, inteligența și simpatia sa, făcându-se cunoscută și admirată cu poeziile, eseurile și piesele de bun umor.
Într-o zi vice – regele a decis să testeze cunoștințele fetei și a reunit 40 de specialiști de la Universitatea din Mexic pentru a o interoga pe cele mai diverse teme. Lumea de la palat a asistat uimită, tânăra de 15 ani a răspuns timp de câteva ore la tumultul de întrebări ale profesorilor. Atât audiența, cât și profesorii specialiști au aplaudat-o la final, rămânând satisfăcut vice-regele. Dar, setea de a cunoaște era mai mare, ca iluzia de a continua să strălucească la palat.
Cu scopul de a se dedica mai mult la studiile sale și să penetreze în profunzime în lumea lor interioară, căutând neîncetat unirea cu divinitatea, dornică în al înțelege pe Dumnezeu prin intermediul creației sale, s-a decis să intre la Mânăstirea Carmelitas Dezcalzas, la 16 ani. Neobișnuită cu rigiditatea ascetică, s-a îmbolnăvit și s-a întors la palat. Urmând îndrumarea duhovnicului său a mers la altă Mănăstire, ceea a lui San Jeronimo de la Concepcion, care a avut mai puține obligații religioase, dispunând de mai mult timp pentru a se dedica literaturii și științei. A luat numele de Maica Juana Ines de la Cruz .
În confortabila sa cameră, înconjurată de numeroase cărți, globuri terestre, instrumente muzicale și științifice, Juana studia, scria poezii, eseuri, drame, piese religioase, cântece de Crăciun și muzică sacră. Frumoasa maică era cunoscută și admirată de toți, fiind scrierile sale recunoscute nu numai printre religioase, ci și în rândul studenților și a cadrelor didactice ale universităților din diferite locuri. Era cunoscută ca “Maica de la Bibliotecă .”
S-a imobilizat, de asemenea, în a apăra drepturile femei ca ființă inteligentă, capabilă să învețe și să predice liber .
În 1697, a fost epidemie de ciumă în acea regiune. Juana a ajutat, în timpul zilei și noaptea pe surorile sale religioase, care împreună cu majoritatea populației erau bolnave. Au murit încetul cu încetul, una câte una cele pe care le- a asistat, iar după ce au murit toate, ea, abătută și bolnavă a căzut învinsă la 44 de ani.
Maica Juana Angelica de Jesus
După 66 de ani petrecuți în Țara Spirituală, s-a reîntors în orașul Salvador de Bahia, în 1761 ca Joana Angelica, fiica unei familii bogate. La 21 de ani a intrat la Mânăstirea Lapa, ca franciscană, cu numele Maica Juana Angelica de Jesus, muncind ca Maică a Religioaselor Reformate, la Mănăstirea Nuestra Señora de la Concepcion. A fost maică, grefier și maică superioară, iar în 1815, a devenit maică stareță. În 20 februarie din 1822, a apărat cu curaj Mânăstirea, casa lui Isus precum și onestitatea tinerelor care trăiau acolo, fiind asasinată de soldații care luptau pentru Independența Braziliei.
În planurile divine, a fost programată viața sa în Brazilia, dinainte de a reîncarna în Mexic ca Maica Juan Ines de la Cruz. De acolo, rezultă facilitatea ei pentru a învăța portugheză. Căci pe pământurile braziliene erau reîncarnați și urmau să reîncarneze, curând, Spirite unite ei, suflete care înțelegeau Legea Divină, care făceau parte din familia sa spirituală și pe care voia să le ajute.
Unul din acele suflete pentru care Joana de Angelis avea o profundă afecțiune era Amelia Rodrigues, educatoare, poetă, romancieră, dramaturgă, oratoare și scriitoare de povești care a trăit la sfârșitul secolului trecut și la începutul acestui secol.
Joanna în planul spiritual
Când diferite Spirite unite ei, vechi creștini care au greșit pe drumul lor se pregăteau să reîncarneze, i-a reunit pe toți și a plănuit să construiască pe Pământ, sub cerul orașului Bahia din Brazilia, o copie, chiar dacă imperfectă, a Comunități unde ea staționa în planul spiritual, cu obiectivul de-a mântui vechi creștini și a crea o experiență educativă care să demonstreze viabilitatea de a trăi într-o comunitate într-adevăr creștină a zilelor noastre.
Spirite grav bolnave, nu în mod necesar unite îndrumătorilor încarnați, vor veni ca orfani, oferindu-le oportunitatea de a se perfecționa, timp în care, ei însuși, se vor elibera de impunerile karmice dintre cele mai dureroase și vor avansa către Isus.
Ingineri capacitați au fost invitați să traseze schema generală a lucrărilor și să instruiască pionieri viitoarei opere. Când a fost totul conturat Joana la căutat pe Francisco de Asis, solicitându-i examinarea planurilor sale și să o ajute cu o concluzie finală asupra planurilor, din lumea Materială.
El “Săracul lui Dumnezeu” a fost de acord cu Mentorul și s-a oferit să colaboreze la Lucrare, din momentul “în care în acea Comunitate, niciodată nu va fi uitată iubirea pentru cei nefericiți din lume sau negată Caritatea “fiilor Calvarului”, nici nu se va stabili prezumția că sunt paraziți pentru a distruge cele mai bune edificări ale sentimentului moral.”
A trecut aproape un secol de când lucrători Domnului au început pe Pământ, în 1947, materializarea planurilor de Joana, care a inspirat și orientat, sprijinită de Tehnici Spirituali dedicați care distribuiau ozon special pentru psicosfera conturbată a regiuni alese unde urma să fie construită “Mansiunea din Cale”, nume dat făcând aluzie la “Casa din cale” a primilor creștini.
În acel interval, colaboratori au reîncarnat, în diferite locuri, în diferite perioade, cu variate instrucțiuni și experiențe diverse pentru ca, încetul cu încetul și când va fi necesar, să fie chemați pentru a da curs compromisurilor asumate în spiritualitate. Nu toți, însă, locuiau în Comunitate, dar oriunde s-ar afla vor participa cu ajutorul lor și vor extinde mesajul evanghelic, solidari, vigilenți și uniți muncii în comun.
Instituția a crescut întotdeauna compromisă în a ajuta pe cei care suferă pe Pământ, pe cei care au eșuat probele lor și pe cei care se găseau la un pas de nebunie și de sinucidere.
Mulțumită activităților dezvoltate, atât pe plan material cât și spiritual, cu terapia de urgență pentru cei care au desîncarnat recent și atenții speciale, “Mansiunea din Cale” a dobândit o vibrație spirituală care înlocuiește vibrațiile umane a celor care locuiesc și colaborează, acolo.
O cunoaștem pe Joana, în actualitate ca fiind Mentorul mediumului Divaldo Pereira Franco (fondator a Mansiuni din cale pe Pământ) a cărui muncă în divulgarea Doctrinei Spiritiste de toți este cunoscută. Amândoi, ea ca Mentor și el ca medium au publicat numeroase cărți de o incredibilă bogăție spirituală și edificare.
Menționăm câteva din multele cărții psihografiate de Divaldo Pereira Franco, cu participarea spiritului Joana de Angelis:
Dimensiunile adevărului Auto-descoperire (o căutare interioară) Isus și Evanghelia (În lumina profundă a psihologiei) Conflicte existențiale Psihologia recunoștinței Constelația familiei Episoade zilnice Momente de curaj Momente de bucurie Momente ale mediumnității Momente ale conștiinței Momente de meditație Momente de sănătate Adolescență și viață.
Pildă spusă de Joana de Angelis lui Divaldo Pereira Franco :
În 1962, Divaldo trecea printr-o mare probă, a petrecut mai multe zile fără să poată dormii și cu o foarte mare durere de cap .
-Soră, Dvs., știți că trec printr-o mare problemă, o mare nedreptate și nu îmi spui nimic?
Joana de Angelis a apărut și i-a spus:
-De aceea nu-ți spun nimic, pentru că este o nedreptate, nu are nicio valoare, Divaldo. Tu ești cel care îi dă valoare, iar cel care dă valoare minciunii, trebuie să sufere efectul ei. De ce, dacă tu știi că nu este adevărat, de ce suferi?
-Nu am scris cum mâinile tale: “Nu valora răul?” Nu am alt sfat să-ți ofer.
-Dar, sora mea, spune-mi cel puțin câteva cuvinte care să mă ajute moral, pentru că nu am cui să-i cer ajutor.
Ea i-a spus:
-Am să îți ofer cuvinte mângâietoare. Nu vei așteptam mult.
Atunci, ea i-a povestit următoarea pildă:
-A existat o fântână mică și nesemnificativă pierdut într-o pădure. Într-o zi, cineva care a trecut pe acolo însetat, a apropiat paharul și și-a luat apă, sorbind-o imediat, a plecat. Fântâna a fost atât de fericită, încât și-a spus:
-Așa mi-aș dori să pot stinge setea celor care se plimbă, fiind apa mea atât de prețioasă!
Și, s-a rugat la Dumnezeu :
-Ajută-mă, să calmez setea!
Dumnezeu, i-a acordat această putere. Fântâna a crescut și s-a revărsat. Păsările și celelalte animale au început să bea din ea și erau fericite.
Atunci, fântâna a spus:
-Cât de bine este să fi util, să stingi setea! Mi-aș dori, să-i cer lui Dumnezeu să-mi depășesc limitele mele, să umezesc rădăcinile copacilor și să alerg sub cerul liber. Au venit ploile, ea a crescut și s-a transformat într-o vale profundă. Animalele, oamenii, copiii și plantele se beneficiau de apă.
Fântâna, a vorbit:
– Bunule Dumnezeu, cât de bine este să fii o vale. Tare mi-aș dori s-ajung la mare!
Și, Dumnezeu a făcut să plouă abundent, informând-o: continuă, pentru că fatalitatea văilor și râurilor vor ajunge în Deltă și mai târziu în mare. Vezi!
Iar, pârâul s-a transformat într-un râu, râul a fost inundat de apă. Mai mult, într-o curbă a drumului era un trunchi de copac. Râul a întâmpinat prima dificultate. În loc să se plângă, a încercat să treacă pe dedesubt, să se întoarcă, dar tumultul de lemne, nu îl lăsa să treacă. Mai departe au fost pietricele, mici pietre pe care le-a târât și alte pietre pe care nu le putea îndepărta. El s-a oprit, a crescut, a trecut pe deasupra, până a ajuns la mare. Ai înțeles?
-Mai mult sau mai puțin – a răspuns Divaldo .
-Suntem toți surse ale lui Dumnezeu, -a spus ea- și cum cineva a băut într-o zi, din limfa pe care tu ai purtat-o, ai cerut să duci mai mult, iar Dumnezeu care este iubirea, ți-a oferit ce ai cerut. Ai vrut să ajuți pe cei însetați și Dumnezeu ți-a trimis Prietenii Spirituali să te ajute. Ți-ai dori să crești ca să poți să ajungi la mare, iar Dumnezeu a făcut ca mizericordia sa, să te ducă în direcția oceanului. Erai fericit. De ce te plângi? Nu-ți permite să te plângi. Dacă în calea ta apare vreun impediment, taci, crește, depășește-l, căci fatalitatea ta este Marea, dacă vrei s-ajungi în oceanul Mizericordiei Divine. Niciodată, să nu te mai plângi de nimic.
Federația Spiritistă Spaniolă Tradus de Societatea Spiritistă Română
Convertit la spiritism în orașul Alagoinhas în 1914 de mediumul Santurino Favila, care l-a vindecat de o boală gravă. În acea perioadă a cunoscut pe Jose Petitinga, în capitală, cu care puțin mai târziu a stabilit relații de prietenie, începând să frecventeze sesiunile «Uniunii Spiritiste Bahia», recent fondată în 1915.
André Luiz s-a făcut cunoscut în literatura spiritistă, odată cu apariția cărții Casa Noastră psihografiată de Francisco Candido Xavier. Chico Xavier este un bine cunoscut medium și divulgator al spiritismului în Brazilia și mai târziu, în întreaga lume. Reamintim că cel care întotdeauna i-a fost alături și a supravegheat activitățile sale mediumnice a fost binefăcătorul spiritual Emmanuel.
În 1905, a organizat și a condus o campanie împotriva malariei, aplicând utilizarea insecticidelor pentru eradicarea boli. În 1909, a descoperit protozoar cel care cauza tripanozomiaza americană, pe când conducea o comisie, inițiată cu doi ani înainte și însărcinată cu combaterea acestei boli în statul Minas Gerais. Ca omagiu adus lui Oswaldo Cruz, i s-a dat numele de Tripanozoma cruzi (vedeți tripanozoma). Studiul său asupra acestei boli, cunoscut la nivel mondial sub numele de boala Chagas, a fost cel mai cuprinzător studiu realizat până în prezent de un singur cercetător. Acest studiu a inclus toate aspectele bolii: anatomie, patologie, epidemiologie, etiologie, forme clinice și mijloace de transmitere.
Părintele German se prezintă ca ghid spiritual, orientator al Amaliei Domingo Soler. Acest mic prolog scris de Amalia Domingo Soler apare la începutul cărții dedicată Memoriilor Părintelui German, în care se pot descoperii momente din ultima viață trăită de Părintele German pe pământ.
În perioada istorică cunoscută sub numele de Pax Augusta este când, într-o noapte liniștită și rece de aprilie, se naște în munții Iudeii, Iisus, extraordinarul pacificator al umanității. În acel moment, Pământul primește cea mai formidabilă și extraordinară ființă pe care gândul o poate concepe. Într-o peșteră de piatră se naște un copil care este Regele Umanității. El vine să predice învățăturile iubirii și să schimbe structura realității. Nouăsprezece secole mai târziu, Ernest Renan, Nemuritorul academiei din Franța, va avea ocazia să spună că Isus este atât de mare încât nu a încăput în istorie, nașterea sa a împărțit istoria înainte și după El.
Am lăsăt sentimentul pur creștin, adulterând învățătura lui Isus și a unui Dumnezeu care poate fi găsit în orice loc, adorând imagini și statui. În numele lui Isus, au fost distruse culturile, religiile, populațiile etc., și totuși, Iisus niciodată nu s-a impus, el pur și simplu și-a expus învățăturile sale. Mesajul lui Isus este de iubire, este simplu, iar viața creștină este frumoasă și simplă. Nouă ne plac lucrurile complicate și preferăm să credem în sisteme pe care nu ajungem să le înțelegem. Cruciadele și inchiziția demonstrează cât de mult s-a îndepărtat creștinismul de Hristos.
Numele său a fost unul din cele mai cunoscute printre brazilieni, pentru psihografierea făcută de mediumul Francisco Candido Xavier.
Conform spuselor lui Chico Xavier, a fost în anul 1931 în care, pentru prima dată, în una din reuniunile obișnuite a Centrului Spiritist, și-a făcut prezența Spiritul binevoitor Emmanuel.
Un spirit care iradiază tandrețe și înțelepciune, trezindu-ne pentru trăirea iubirii în cea mai elevată expresie, chiar dacă pentru a o trăi ne sunt impuse multe sacrifici. Este vorba de spiritul care se face cunoscut cu numele de Joana de Angelis și pe care pe drumul veacurilor, o vom întâlni în figura blândă de Juana de Cusa; în una din discipolele lui Francisco de Asis, Clara de Asis; în măreața Maică Juana Ines de la Cruz; și în curajoasa Joana Angelica de Jesus.
Marchizul de Mancera, care dorea să creeze un grup de elită la palat, ca în tradiția europeană, a invitat copila prodigioasă de 13 ani să fie damă de companie a soției sale. La palat i-a încântat pe toți cu frumusețea, inteligența și simpatia sa, făcându-se cunoscută și admirată cu poeziile, eseurile și piesele de bun umor.
După 66 de ani petrecuți în Țara Spirituală, s-a reîntors în orașul Salvador de Bahia, în 1761 ca Joana Angelica, fiica unei familii bogate. La 21 de ani a intrat la Mânăstirea Lapa, ca franciscană, cu numele Maica Juana Angelica de Jesus, muncind ca Maică a Religioaselor Reformate, la Mănăstirea Nuestra Señora de la Concepcion. A fost maică, grefier și maică superioară, iar în 1815, a devenit maică stareță. În 20 februarie din 1822, a apărat cu curaj Mânăstirea, casa lui Isus precum și onestitatea tinerelor care trăiau acolo, fiind asasinată de soldații care luptau pentru Independența Braziliei.
Mulțumită activităților dezvoltate, atât pe plan material cât și spiritual, cu terapia de urgență pentru cei care au desîncarnat recent și atenții speciale, “Mansiunea din Cale” a dobândit o vibrație spirituală care înlocuiește vibrațiile umane a celor care locuiesc și colaborează, acolo.
– Bunule Dumnezeu, cât de bine este să fii o vale. Tare mi-aș dori s-ajung la mare!
